Acum mai mulți ani, pe când zapp-am canalele de televiziune ale vremii, am dat  peste o emisiune în care Adrian Păunescu îl avea invitat pe Ștefan Andrei. M-am oprit un pic mai mult dintr-o curiozitate personală ( liceul meu, în epoca în care eram elev, a fost condus de fratele fostului ministru, ministru prezentat îndeobște în tabăra celor mai “deschiși” la minte). Și chiar atunci Adrian Păunescu îi pune interlocutorului o întrebare cu un evident sens simbolic: “Spuneți-ne, ce planuri avea regimul în perioada următoare, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat?” ( evident, citez din memorie, dar asta era ideea).

            Sigur, este pasionant pentru oricine acest subiect, al istoriilor alternative, cu atât mai mult cu cât nimic nu se poate supune testului realității; ce-ar fi fost dacă Napoleon ar fi învins la Waterloo sau dacă arbitrul ar fi văzut hențul lui Maradona din celebrul meci. Sau dacă, vorba celebrului adagiu, nasul Cleopatrei era mai scurt…

            Dar domnul Andrei nu era în categoria asta, așa că răspunsul m-a lăsat cumva perplex: unul din planurile imediate era să cumpere un motor mai puternic pentru camioanele românești. Nu zic, în calitate de inginer apreciez oamenii care au apetență pentru lucrurile concrete, dar hai să punem lucrurile în context: ești în 1989, ai plătit datoria externă, industria s-a degradat aproape iremediabil datorită decalajului tehnologic (anii ‘70 au fost anii dezvoltării electronicii și computerelor, achizițiile de tehnologie din perioada anterioară deveniseră perimate tocmai din acest motiv, trecând peste lipsa de mentenanță și inovație specifică regimului) iar tu ai de rezolvat o problemă atât de concretă. Un motor mai mare ar fi pus probabil economia pe roate….

            Am văzut, ulterior, că există o listă aproape nesfârșită de proiecte moștenite de la vechiul regim care stau prin sertarele diverselor instituții și ministere. Când nu te aștepți, ele apar din nou în actualitate, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună…

            În zona de sud a Bucureștiului sunt astăzi două mari șantiere. Noua autostradă de centură va traversa, printre altele, proiectata linie ferată către viitorul port 1Decembrie de pe celebrul canal București-Dunăre. Pentru asta, deși linia nu există și probabil nu va exista niciodată, s-a construit un pod masiv care trebuie să fi costat ceva bani. Din fericire la podul peste Argeș s-a reușit un fel de “mică înțelegere”, dar doar pentru A0. Linia ferată București-Giurgiu se reabilitează chiar acum, iar la Grădiștea se construiește un pod monumental pe sub care, într-un viitor luminos și cu totul imaginar vor trece vapoare.

            Aud că între timp Ministerul Agriculturii a mers și el cu un alt canal, Siret-Bărăgan, pentru finanțarea din PNRR, deși în zilele noastre acest tip de irigații nu mai e la modă, din motive destul de raționale. Evident, nici nu prea mă aștept ca ISPIF să poată să producă un proiect actualizat; ca mai toate institutele noastre de cercetare, maximul capacităților lor este să recicleze proiectele vechi, din vremurile “bune” în care aveau sute de cercetători, dintre care unii chiar capabili.

            Nu am mai verificat, dar acum vreo zece ani PSD încă mai avea în programul politic linia ferată Vâlcele – Râmnicu Vâlcea. Evident, în teren nu a mai făcut nimeni nimic, în afară de Dumnezeu sive natura, care  își urmează cursul, împădurind versanții și terasamentul, năpădind tunelurile și viaductele și, în general, transformând proiectul în istorie…

            În ultima vreme se discută din nou, aprins, de proiectul de la Tarnița. Surprinzător e că în timp ce aceste discuții au loc în spațiul public și în presa online mainstream, a trecut aproape neobservat faptul că s-a pus în funcțiune prima capacitate de stocare, experimentală, pe baterii.

            Recent am auzit iar vorbindu-se de avionul românesc multirol. Nu prea îmi e clar cu cine, câtă vreme absolvenții de la Aeronave își fac întâlnirile de absolvire mai degrabă în Canada…

            Cred că persistența acestor proiecte în spațiul public are mai multe explicatii. Evident, toată mitologia care le însoțește provine dintr-o  ideologie revolută, a secolului XIX, în care omul era stăpânul naturii și datoria lui era să o supună prin proiecte grandioase. Chiar dacă ultima perioadă trăiește sub stăpânirea unui alt mit, cel al “ucenicului vrăjitor”, care iată, s-a jucat cu forțele necunoscute și e în pragul declanșării apocalipsei, trebuie să recunoaștem că grandoarea primului mit are o forță de atracție considerabilă și în zilele noastre.

            Chiar dacă, de exemplu, adăugarea apei curente și în general urbanizarea comunelor țării ar fi un efort mai util (aducând toată populația în secolul XXI) și poate și mai puțin costisitor, trebuie să recunoaștem că nu e o activitate care să aibă aceeași încărcătură emoțională… Deci oamenii simt cumva nevoia să se raporteze la ele și politicienii, să le promită.

            O altă explicație e că în multe domenii nu s-au mai făcut proiecte globale. În cele mai multe cazuri nici măcar nu e necesar; în comunism, de pildă, cineva trebuia să calculeze câte hectare de grâu să însămânțeze CAP Mârșani, pentru că fiind o economie planificată, ce nu planificai nu puteai mânca (uneori nici ce planificai, dar asta e altă discuție). Acum nimănui nu îi mai pasă, așa cum nu îi pasă nici câte mașini produce Dacia pentru că pur și simplu piața a preluat această sarcină. Pentru cei curioși, cifrele “mari” apar în statistici, dar oamenii erau obișnuiți să le citească in Scânteia. Ori, în lipsa proiectelor actualizate ( evident, marile firme private au în continuare proiecte de perspectivă, doar că nu au nici un motiv să le publice, în afară de cazul în care ar produce ceva publicitate care ar îmbunătăți profitul) se tot reciclează cele vechi.

            Cum spuneam mai devreme, o altă explicatie e că instituțiile care ar trebui să facă astfel de proiecte nu mai au capacitatea tehnică și organizațională să le facă. Din acest punct de vedere, socialismul era cumva irepetabil: pe de o parte, specialiștii nu puteau pleca din țară, așa că resusrsa umană era relativ asigurată. În ciuda deficiențelor legate de promovarea meritocrației, până la urmă fiecare institut de proiectare reușea să aibă un număr de oameni care să facă treaba -ei erau absolut necesari inclusiv pentru cei care în final își arogau meritele. În plus, proiectanții nu aveau de regulă interese materiale asociate (pentru că nu puteau să vândă produse, așa cum acum de exemplu cineva ar putea să orienteze proiectul pentru a achiziționa materiale de la firma lui, sau șoseaua să treaca pe unde are terenuri de vânzare ) deci  cumva considerentele tehnice primau în măsură mai mare ca acum. Așa că proiectele epocii aveau oarecari merite, iar proiectanții de azi le mai actualizează pe ici pe colo, fără însă să poată umbla prin părțile esențiale.

            Ultima explicație pe care o am e însă legată mai ales de originile clasei politice actuale. Aflându-se în descendența directă a vechii nomenclaturi, aceste proiecte sunt într-un anume fel proiectele primei generații, generația comunistă a anilor ‘70. Cum s-ar putea dezice de ele?

            Evident, lumea în care trăim s-a schimbat fundamental. S-a schimbat pe de o parte și pentru că asta e legea firii (probabil până și comuniștii ar fi abandonat unele proiecte care în timp ar fi devenit caduce sau inutile) și pe de altă parte pentru că ne-am dorit să o schimbăm. Multe din premisele care au stat la baza proiectelor din anii ‘70 sau ‘80 nu mai sunt valabile. Există tehnologii și constrângeri care nici măcar nu existau în acea vreme, pe de altă parte unele premise ( societatea socialistă era din ce în ce mai închisă și miza din ce în ce mai mult pe autosuficiență, pentru că mărfurile occidentale și chiar și cele din blocul CAER îi erau din ce în ce mai inaccesibile) nu mai sunt deloc valabile.

            Partea bună e că nimănui nu îi mai pasă în realitate de aceste proiecte. Dar partea proastă e că ele sunt păstrate permanent în atenția publică și, mai rău, folosite ca o contrapondere la pretinsa degradare economică actuală. Doamna Firea e unul din cele mai bune exemple: a promis canalul București-Dunăre în perioada când era primar, deși canalul nici măcar nu trece pe teritoriul Bucureștiului, porturile fiind proiectate la Glina respectiv 1 Decembrie. Dincolo de bucuria de a face promisiuni mărețe nu pot să nu rețin felul în care această promisiune funcționa ca o afirmare a apartenenței la “clanul” nomenclaturii comuniste și implicit o promisiune a păstrării în această mitologie.

            Recent rectorul ASE a ținut să își manifeste și el linia politică declarând că “vede prea multă rapiță pe ogoare”. Lăsând la o parte că e complet în antiteză cu Caragiale ( – Ce recolta, nene, ce recolta? Dumneata n-ai vazut rapita?)  problema e clar la nivelul de percepție a “necesității”. Noi nu trebuie să avem rapiță ca să o vindem, trebuie să avem porumb, ca să îl mâncăm ( las la o parte că suntem exportatori de porumb). Pentru că obiectivul e, în continuare, autosuficiența, geaba suntem noi parte dintr-o piață comună, în Piața Romană aparent comitetul planificării încă lucrează.

            Dacă mă întrebați pe mine, avem nevoie de un gropar. Așa cum Toader Stețca în 1990 a luat inițiativa și a îngropat în mod simbolic CAP-ul din sat, într-o vreme în care conducerea provizorie încă mai spera că soluția e să le permanentizeze, avem nevoie ca la nivel global “cineva” (care nu poate fi decât un ministru, poate chiar primul dintre ei) trebuie să facă ceea ce e de făcut: o analiză critică și realistă a fiecărui proiect în parte și, la fiecare, o decizie: se continuă, se modernizează sau (cum cred că va fi cazul de cele mai multe ori) se abandonează. Cel mai rău e să rămână așa, precum soclul gol al statuii lui Lenin care ne-a arătat ani de zile că nu mai avem nici un ideal…

Articolul Avem nevoie de un gropar competent apare prima dată în Contributors.

„Credem că Marea Neagră are un potențial semnificativ pentru producția de gaze naturale, iar Neptun Deep este un proiect strategic pentru OMV Petrom și pentru România. Este în centrul Strategiei noastre 2030 și va avea un rol esențial pentru securitatea energetică a României. Plănuim decizia finală de investiție pentru jumătatea anului 2023, producția urmând să înceapă în anul 2027.”
Christina Verchere, CEO OMV Petrom

Conform datelor publicate de Comisia Națională de Strategie și Prognoză, sunt estimate pentru anul 2023: o producție internă de gaze naturale de 7,61 milioane tep (în creştere cu 2,1% față de 2022) și importuri de 2,185 milioane tep (în scădere cu 6,2%).[1] Adică în anul 2023 estimăm că va trebui să importăm 22,3% din gazele naturale de care avem nevoie, ceea ce înseamnă dependență de importuri oricum am formula concluzia.

România și Republica Moldova evaluează propuneri comune de proiecte pentru interconectarea rețelelor de gaze naturale și energie electrică din cele două țări vecine, sens în care s-a elaborat un draft de Memorandum de înțelegere[2]; citez câteva fraze din textul memorandumului:

Din perspectiva securizării rutei de aprovizionare prin sud (…), odată cu operaționalizarea interconectorului care leagă Grecia de Bulgaria, se deschid noi oportunități de aprovizionare a Republicii Moldova, prin tranzitarea României. Din punct de vedere al resurselor de hidrocarburi de la Marea Neagră, în contextul unei decizii favorabile de investiții în cel mai scurt timp, acestea vor juca un rol important la nivel regional, astfel încât gazele naturale din Marea Neagră ar putea fi valorificate atât pe piața din România, cât și pe piețele din regiune, inclusiv către Republica Moldova, prin gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău.

Mai departe: Mass Global Energy Rom – o companie înființată în martie 2022 în România de omul de afaceri iordanian Ahmad Ismail Saleh – și-a adjudecat la licitație în august anul trecut activele fostei termocentrale Mintia din cadrul Complexul Energetic Hunedoara.

În septembrie 2022, reprezentanții Mass Global Energy Rom au avut o primă rundă de discuții cu oficialii Transgaz și și-au formulat solicitările: un necesar de 2,5 miliarde mc gaze naturale anual, pentru a alimenta o termocentrală de 1700 MW. Cum România a extras circa 9 miliarde mc anul trecut, ar rezulta că cei 2,5 miliarde mc solicitați ar reprezenta aproape 28%.[3] Investiția de la Mintia ar urma să fie finalizată în anul 2026.

Doar trecând în revistă cele două exemple anterioare, rezultă că în 2027 România trebuie să satisfacă din producția proprie sau din import alte circa 3,5 miliarde de mc de gaze naturale, peste consumul actual. De unde? Nu sunt multe variante. Producție onshore Romgaz posibil crescută cu 0,8 – 1 miliard mc și – eterna mare speranță – cele 6 sau 7 miliarde mc de gaze pe care asocierea OMV Petrom – Romgaz ar urma să o extragă din zăcământul „Neptun Deep”.

Dar cum în Marea Neagră certă la această oră este doar producția BSOG din zăcămintele de mică adâncime „Ana” și „Doina” (perimetrul XV Midia)[4] și vechile zăcăminte de mică adâncime ale OMV Petrom, a căror exploatare a început în anul 1987, pare fie că dorim să creștem foarte mult dependența de livrările din Azerbaidjan și vindem în același timp pielea ursului din pădure cu zăcământul „Neptun Deep”.

O ISTORIE CARE NE DUCE CU GÂNDUL LA LECȚII PROBABIL NEÎNVĂȚATE

În primăvara anului 2015, Rainer Seele este desemnat să preia jobul de CEO al OMV Grup. OMV Grup este deținut în proporție de peste 30% de statul austriac, prin compania de acțiuni Österreichische Beteiligungs – ÖBAG, care are primul și cel mai greu cuvânt de spus în angajarea unui CEO. Cine era la acel momentul managerul german de 54 de ani Rainer Seele? Era fostul CEO al Wintershall Holding (2009 – 2015) și președinte al Camerei de Comerț Rusia – Germania (din martie 2012).

De ce a fost preferat germanul Rainer Seele pentru acest job, ce promitea el? Ei bine, în foarte puține cuvinte, a fost preferat pentru că promitea statului austriac să îi aducă profituri importante din afaceri cu rușii, după o rețetă pe care o știa foarte bine de la Wintershall și care i-a încântat pe cei de la ÖBAG (se numea ÖIAG[5] în acel moment), mai ales după ce se despărțiseră „dezamăgiți” de fostul CEO, Gerhard Roiss, al cărui plan de investiții nu a dat „randamentul scontat”.

Odată instalat în biroul său de la Viena, Rainer Seele a demarat planul de integrare deplină al OMV Grup în rețeaua complicată de afaceri cu Rusia: zăcăminte arctice de gaze, Nord Stream 2 etc. Din acea sferă înaltă în care se afla, Rainer Seele nu credea, de exemplu, că merită să investească în divizia din România a holdingului, iar chestiunea asocierii OMV Petrom cu ExxonMobil din 2008, pentru deschiderea zăcământului Neptun Deep din zona economică extinsă a României în Marea Neagră, i se părea o pierdere de bani.

Lui Seele i-a picat mănușă enervarea lui Liviu Dragnea, care a decis să pedepsească cele două companii modificând prevederile proiectului legii offshore, pentru că i-a oferit pretextul ideal să pună pe hold proiectul Neptun Deep: A decis, în 2019, Exxon Mobil să se retragă din asociere? Cu atât mai bine, nu era problema sa, era problema românilor; din perspectiva sa, OMV Grup făcea afaceri bune cu Rusia și austriecii erau mulțumiți.

Apoi a venit februarie 2022 și Vladimir Putin – care în septembrie 2018 l-a decorat pe Rainer Seele cu „Ordinul Prieteniei”[6] și i-a făcut cinstea de a-l numi prieten personal – a dat ordinul ca armata rusă să invadeze Ucraina. Europa a înțeles de această dată că inamicul de veacuri al Occidentului a pornit războiul și că a putut-o face pentru că i-a oferit resursele de care avea nevoie prin politici oarbe, binecuvântate de Angela Merkel: să facem afaceri cu rușii și astfel îi vom îmblânzi.

Brusc, austriecii s-au trezit față în față cu consecințele modului hazardat în care Rainer Seele pariase la OMV Grup totul pe o singură carte: rușii. Consiliul de Supraveghere al OMV a demarat de urgență o investigație privind neglijențele sale în jobul de CEO; formal investigația s-a axat pe trei puncte: (i) posibile încălcări ale obligațiilor ar fi putut proveni dintr-un acord suplimentar cu un director al grupului OMV, (ii) un acord de sponsorizare cu clubul de fotbal Zenit Sankt Petersburg și (iii) un acord adiționat de furnizare de gaze cu Gazprom Export[7].

În vara anului 2022, rezultatele investigației, dar și negocierile de despărțire cu Rainer Seele erau finalizate. Consiliul de Supraveghere a parcurs materialele și a decis să dea publicității următoarea concluzie, prin vocea președintelui Mark Garett: Consiliul de Supraveghere urmează recomandarea experților juridici și, așa cum stau lucrurile astăzi, nu va iniția acțiuni în justiție, dar va propune viitoarei Adunări Generale Anuale ca fostul Președinte al Directoratului să fie eliberat din funcție.

Și partidul de guvernământ de la Viena – ÖVP – a inițiat în toamna anului trecut o investigație parlamentară asupra riscurilor care planează asupra OMV Grup, după ce a fost plasat de Rainer Seele în poziția de remorcă a rușilor, și l-a convocat la audieri și pe fostul CEO, Gerhard Roiss, care a declarat, printre altele[8]:

Strategia sa la OMV Grup, după izbucnirea războiului din Libia (Primăvara Arabă), unde se aflau câmpurile petroliere cele mai profitabile ale companiei, a cuprins investiții de 3 miliarde de euro în zăcăminte norvegiene, alături de investiții în zăcăminte din România, Austria și Rusia. Dar, la acel moment OMV a mizat mult și pe proiectul Nabucco, care trebuia să aducă gaze din Azerbaidjan în Europa, un proiect care a eșuat. Așa că președintele de atunci al ÖBAG (ÖIAG; n.m.), Siegfried Wolf, i-a cerut demisia.

Prin urmare, strategia sa se axase pe achiziția de gaze din Norvegia și a evitat un angajament extins în relații comerciale cu Rusia, însă, după ce a părăsit postul, succesorul său, Rainer Seele, a respins această strategie. Ca urmare, OMV nu a construit nicio strategie alternativă de asigurare a aprovizionării cu gaze, fiind dependentă de Rusia.

ÎNTOARCERE PE MALURILE DÂMBOVIȚEI, ÎN „SLOW MOTION”

Cel mai comod pentru opinia publică, dar mai ales pentru politicienii nărăviți la obiceiuri dâmbovițene, este să arate cu degetul spre „străinii lacomi”; în cazul de față spre austriecii de la OMV. Da, este destul de ciudat cum austriecii se simt în pericol dacă Spațiul Schengen se extinde cu România și Bulgaria, dar au permis cu ochii închiși unui trepăduș rusofil cu aparența unui manager profesionist să le compromită securitatea energetică legând cu lanțuri groase destinul companiei lor petroliere de planul Kremlinului de a folosi energia ca armă împotriva Europei.

Însă nu problemele austriecilor trebuie să ne preocupe, ci vulnerabilitățile pe care noi înșine le provocăm economiei României, prin decizii eronate sau lipsa de decizie, nepricepere, politicianism ori populism coroziv. Asocierea pentru exploatarea zăcământului „Neptun Deep” din zona economică extinsă a României a fost semnată de OMV Petrom cu compania americană ExxonMobil în anul 2008, adică în urmă cu 15 ani.

Zăcământul „Neptun Deep” se întinde pe o suprafață de aproximativ 7.500 kmp cu adâncimi ale apei care variază între 100 și 1.700 metri. În anul 2012, Domino-1, prima sondă de explorare în ape de mare adâncime din România, a confirmat existența unui zăcământ de gaze naturale. În ianuarie 2016, s-a încheiat cu succes a doua campanie de foraj de explorare în apele de mare adâncime din zona românească a Mării Negre, cu șapte sonde săpate. Majoritatea dintre ele au descoperit acumulări de gaze naturale.

De atunci până astăzi au trecut 7 ani. Peste 1,5 miliarde de dolari au fost investiți în explorare și evaluare în blocul Neptun între 2008 și 2016. Activitățile de explorare au inclus și două campanii de achiziție de date 3D precum și două campanii de foraj de explorare, cu opt sonde de explorare și evaluare forate.[9]

Încă din anul 2008 au început primele discuții pe tema emiterii unei legi care să reglementeze activitățile de extracție offshore, dar primele drafturi ale proiectului de lege au fost redactate abia 5 ani mai târziu, în anul 2013. Ținta asumată la acel moment era ca legea să treacă prin Parlament și să fie promulgată până în anul 2016.

Dezbaterile pe marginea legii, dar și multe poziții asumate public de diverși observatori, comentatori sau chiar experți au abordat tematica mai ales în cheie populistă, culminând cu supărările lui Liviu Dragnea, după marile proteste din prima parte a anului 2017, pe care fostul lider PSD le-a pus pe seama intereselor concernelor multinaționale, care ar fi finanțat protestatarii ieșiți în stradă.

În octombrie 2017, Liviu Dragnea o impune, la început provizoriu, pe Sevil Shhaideh (care fusese și propunerea sa pentru funcția de premier, respinsă însă de Palatul Cotroceni) în Consiliul de Supraveghere al OMV Petrom, apoi pentru un mandat întreg din aprilie 2018. La începutul anului 2018 proiectul legii offshore trecea de Senat într-o formulă oarecum echilibrată.

Ajunsă la Camera Deputaților, însă, legea a încăput pe mâinile pricepute ale lui Iulian Iancu (astăzi numit pentru o sinecură de consolare la ANRE, în Comitetul de Reglementare, cu leafă bună) și, după mai multe amânări, a ajuns la promulgare într-o formă care le impunea petroliștilor o serie de obligații de piață și fiscale destul de dure, plus o lipsă de predictibilitate.

Această apreciere nu-mi aparține doar mie, ci legislatorilor care au decis ulterior modificarea formei adoptate în 2018 a Legii 256, care pedepsea investitorii, așa cum și-a dorit Liviu Dragnea. Din păcate, în 2019, ExxonMobil a decis să renunțe la acordul pentru exploatarea „Neptun Deep” și (deși s-au vehiculat public tot felul de motive pentru această decizie a concernului american, care nu a dat prea multe explicații publice) realitatea certă este că a cântărit foarte greu ostilitatea guvernării de la București față de titularii proiectului.

Abia în mai 2022 liderii actualei coaliții de guvernare au decis modificarea legii offshore, pentru a restabili condițiile în care investitorii să fie stimulați să revadă calculele privind decizia de exploatare comercială a zăcământului, și asta doar pentru că la ușa noastră era deja de trei luni război, declanșat de Rusia lui Putin, iar energia era una din armele pe care le folosea atât împotriva statului invadat Ucraina, cât și împotriva Europei.

Revăzând această desfășurare a evenimentelor, mă tem că între anii 2016 și 2022 guvernanții de la București au făcut erori similare celor pe care omologii lor de la Viena le-au făcut între anii 2015 și 2022, mizând pe calul troian Rainer Seele, care ne-au costat și încă ne costă menținerea dependenței față de importuri.

Lucrurile sunt destul de limpezi: nu a existat voință politică ca acordul comercial din 2008 încheiat de OMV Petrom și ExxonMobil să producă rezultate înainte de 2020. Că este așa, o dovedește situația Turciei, care în aprilie 2023 a reușit să aducă la țărm primele cantități de gaze din Marea Neagră[10], deși a declarat descoperirile din zăcămintele pe care astăzi le exploatează abia în anul 2020 (opt ani după România).

O NOUĂ ASOCIERE PENTRU MAREA NEAGRĂ, ACELEAȘI INCERTITUDINI

Partidul AUR – condus de un șef de galerie de fotbal[11] și avându-l ca ideolog pe Sorin Lavric, un misogin patetic[12] – și-a făcut public deunăzi programul de guvernare, un document în care evocă naționalizarea unor companii, inclusiv a pachetului de acțiuni deținut de OMV Grup la OMV Petrom: Pachetele majoritate de acțiuni OMV-Petrom și ale altor companii strategice vor fi recuperate treptat, prin intermediul unor despăgubiri corecte, după ce se va verifica îndeplinirea tuturor obligaților contractuale, inclusiv a celor de vânzare.[13]

După ce s-a reușit cu mare dificultate anul trecut revizuirea Legii 256, în decembrie 2022 Guvernul e emis pe fondul sărbătorilor de iarnă Ordonanța 186, care instituia o taxă de 60% aplicată pe diferența de profit între anul 2022 și media profitului anilor 2018-2021 drept contribuție de solidaritate. Atât OMV Petrom cât și Romgaz – companii asociate pentru dezvoltarea proiectului „Neptun Deep” – ar fi urmat să vireze bugetului de stat ca venituri fonduri importante, diminuând astfel resursele cu care ar putea finanța investiția în exploatarea gazelor din Marea Neagră.

Foamea bugetului este mare, pe măsura populismului afișat de partidele din coaliția de guvernare, și doar intervenția Palatului Cotroceni a mai limitat daunele, prin retrimiterea legii în Parlament. În cele din urmă, în 12 mai ac., forma finală a Legii 119, prin care s-a aprobat Ordonanța 186 din 2022, a fost publicată în Monitorul Oficial într-o variantă care reduce de circa 3 ori valoarea contribuției pe care vor trebui să o achite OMV Petrom și Romgaz. Ambele companii au anunțat că se vor conforma.

OMV Petrom a anunțat că decizia finală de trecere la exploatarea comercială a zăcământului „Neptun Deep” va fi luată la jumătatea anului 2023.[14] Pe de altă parte, compania de proiect Romgaz Black Sea Ltd. anunță că a bugetat pentru anul 2023 un program de investiții total aprobat în valoare de 736.199 mii lei, din care suma de 599.943 mii lei este aprobată ca buget contingent, depinzând de decizia finală de investiție.[15] Ce nu știm încă este dacă vom avea o decizie la mijlocul acestui an sau măcar în acest an, ori dacă asocierea celor două companii o va amâna încă o dată, eventual pentru anul 2024.

Așa că nu ne rămâne decât să punem pe masă certitudinile de acum, doar că nu avem prea multe: o listă scurtă de reorganizări, formalități, proceduri și „declarații ceremoniale”; anumite documente depuse pe la autorități și câteva aprobări date. Practic, luând în calcul obiectivul major final, nu avem mare lucru.

Tranzacția dintre Romgaz și ExxonMobil pentru achiziția ExxonMobil Exploration and Production Ltd. înregistrată în Bahamas a fost finalizată (abia) în vara anului trecut (trei ani după anunțul companiei americane privind retragerea din acord). Cu câteva luni înainte de finalizarea acestei tranzacții, Christina Verchere, CEO-ul OMV Petrom declara:

Înainte de decizia finală de investiție, mai sunt câteva etape. În primul rând, încheierea tranzacției dintre Romgaz și ExxonMobil pentru preluarea participației în cadrul Neptun Deep. În al doilea rând, așteptăm finalizarea procesului legislativ pentru amendarea Legii Offshore. Este crucial ca varianta finală a legii să asigure o stabilitate puternică, să garanteze mecanisme pentru o piață liberă și un cadrul fiscal și de reglementare stabil. Ulterior, putem începe analiza economică a proiectului. Dacă modificările potrivite la Legea Offshore vor intra în vigoare până la finalul acestei sesiuni parlamentare, cu prevederi care să încurajeze valorificarea gazelor din Marea Neagră, estimăm că putem ajunge la o decizie finală de investiție în prima jumătate a anului 2023.

Ne aflăm în pragul deciziei finale de investiție, chiar dacă, între timp, a fost nevoie să se depășească și delicata chestiune a taxei de solidaritate impusă prin Ordonanța 186. Acest moment a fost pregătit de următoarele etape:

•OMV Petrom și Romgaz au depus la Agenția Națională pentru Resurse Minerale în decembrie 2022 declarația oficială privind comercialitatea zăcămintelor descoperite în perimetrul Neptun Deep, necesară pentru a face trecerea de la stadiul de explorare la cel de exploatare a concesiunii și care constituie etapă premergătoare înaintea deciziei finale de investiție;

•Declarația de descoperire comercială privind zăcămintele de gaze naturale de pe perimetrul offshore „Neptun Deep” din Marea Neagră a fost confirmată de Agenția Națională pentru Resurse Minerale în februarie 2023;

•În martie 2023, cei trei CEO ai Transgaz, OMV-Petrom și Romgaz au semnat declarația ceremonială privind încheierea contractelor de transport al gazelor naturale.

CÂND D.N.A. ÎNTREABĂ, PÂNĂ LA URMĂ CINEVA VA RĂSPUNDE

De ce este pernicios să găsești ideea de naționalizare în programul unui partid politic – parlamentar! – cum este AUR? La urma urmei, s-ar putea spune, și alte guverne din Europa fac la fel. Nu mai departe de anul trecut, guvernul francez a decis să naționalizeze integral Électricité de France (EdF), o companie energetică simbol nu numai pentru Franța, ci și pentru Europa. La noi de ce nu s-ar putea face la fel cu OMV Petrom sau companiile de distribuție de energie electrică și gaze naturale?

Primul răspuns pe care l-aș da, ca să-mi susțin ideea, este  că propunerea apare în programul politic a unui partid ca AUR, care mobilizează în sprijinul ideilor comasate în documentul său personaje extrem de controversate din politica românească a ultimelor decenii: Mircea Diaconu, Norica Nicolai, Petrișor Peiu, Gheorghe Piperea[16] – ca să dau doar câteva nume dintre cele vehiculate în presă -, care înțeleg eu că ar garanta soliditatea și fezabilitatea propunerilor din respectivul program.

Guvernul francez a decis să răscumpere acțiunile EdF pentru a o recapitaliza, în condițiile în care compania are pierderi și a pus pe masă un program de reechilibrare și de investiții masive în refacerea capacităților de producție[17]; ori, în cazurile vizate de AUR, naționalizarea ar ținti companii profitabile și pachete de acțiuni deținute de companii străine (europene) – adică motivul nu ar fi unul economic, ci ideologic (cu certă încărcătură populistă).

Oricum, guvernul actual a înființat la finele anului trecut o structură nouă – Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice –, integrată în Secretariatul General al Guvernului, care va coordona în curând cele mai importante companii ale statului (Romgaz este inclusă[18]), ca parte a reformelor impuse de negocierile de aderare la OECD. Formal, scopul este de întărire a guvernanței corporative în companiile de stat și mai buna protecție a avuției statului, în fapt rămâne de văzut cu ce ne vom alege.

Ori – dacă ne întoarcem la planurile AUR – întrebarea este de ce am vrea să naționalizăm companii profitabile? Ca să le aducem în sapă de lemn, așa cum se întâmpla înainte de privatizarea lor? Sau cum încă se mai întâmplă acolo unde statul este acționar majoritar – vezi articolul publicat recent de Cosmin Gabriel Păcuraru[19]?

În data de 15 mai ac., prin hotărârea 55 a Consiliului de Administrație al Romgaz, Răzvan Popescu, Aristotel Jude și Gabriela Trâmbițaș sunt numiți în funcții pentru noi mandate de 4 ani. A doua zi, presa vuiește: DNA a cerut Romgaz documentele privind achiziția ExxonMobil Exploration and Production Ltd., care a devenit ulterior Romgaz Black Sea Ltd., în asocierea pentru exploatarea zăcământului „Neptun Deep”.

Adevărul este că – așa cum bine observă Cosmin Gabriel Păcuraru -, dacă aș fi procuror DNA și aș avea în sertar o mapă cu documente privind Romgaz Black Sea Ltd. și aș decide că trebuie să înregistrez formal o lucrare pentru a investiga speța, după care aș face oficial o cerere de furnizare de documente companiei Romgaz având totuși anumite rețineri privind finalitatea demersului meu, apariția hotărârii 55 a Consiliului de Administrație m-ar liniști complet: da, sunt pe drumul cel bun!

Evident, conducerea actuală a Romgaz va ajunge la un moment dat să se victimizeze: nu suntem lăsați de DNA să lucrăm la prețiosul proiect Neptun Deep, care și așa a întârziat prea mult… etc. Cunoaștem, am mai văzut astfel de situații în trecut și nu o dată.

În realitate, proiectul trenează pentru că avem politicieni ca Liviu Dragnea, partide ca AUR și manageri în companiile de stat ca cei de astăzi. Lor trebuie să le mulțumim că, deși am început în urmă cu 15 ani demersurile pentru „Neptun Deep”, adică cu 12 ani înaintea Turciei, noi suntem tot în stadiul genunchiu’ broaștei, iar turcii aduc deja gazele la țărm.

NOTE

[1] https://economedia.ro/romania-a-importat-mai-putine-gaze-in-primele-doua-luni-din-2023-productia-a-crescut-cu-72.html

[2] https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/energie/romania-si-republica-moldova-vor-sa-extinda-gazoductul-iasi-ungheni-chisinau-si-sa-integreze-piata-de-energie-de-peste-prut-in-cea-romaneasca-21126551

[3] https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/energie/noua-centrala-de-la-mintia-are-nevoie-de-inceperea-extractiei-din-zacamantul-neptun-deep-din-marea-neagra-ar-consuma-peste-un-sfert-din-productia-actuala-a-romaniei-20970108

[4] https://www.blackseaog.com/ro/pe-scurt/

[5] Österreichische Industrieverwaltungs AG

[6] https://financialintelligence.ro/vladimir-putin-l-a-decorat-pe-seful-omv-cu-ordinul-prieteniei/

[7] https://www.energyvoice.com/oilandgas/europe/pipelines-europe/442765/omv-seele-russia-misconduct/

[8] https://thestoriest.com/opinion/97476.html

[9] https://www.omvpetrom.com/ro/activitatile-noastre/explorare-si-productie/neptun-deep-ro

[10] https://www.economica.net/turcia-aduce-primele-sale-gaze-din-marea-neagra-la-tarm-in-cateva-zile-rezervele-ar-fi-uriase-710-miliarde-de-metri-cubi-cu-o-valoare-de-peste-500-de-miliarde-de-dolari_661002.html

[11] https://www.g4media.ro/george-simion-seful-aur-e-lider-de-galerie-de-fotbal-si-a-provocat-scandaluri-internationale-cu-pozitionarile-xenofobe.html

[12] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/discurs-halucinant-al-unui-senator-aur-despre-dreptul-la-avort-femeile-se-razbuna-pe-barbatii-negravizi-vor-detronarea-barbatilor-2354671

[13] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/aur-prezinta-oferta-de-guvernare-cu-garcea-tribunale-ale-poporului-care-sa-solutioneze-procesele-colective-sau-de-clasa-2344497

[14] https://financialintelligence.ro/omv-petrom-se-asteapta-la-un-progres-in-proiectul-neptun-deep-catre-decizia-finala-de-investitie-estimata-pentru-mijlocul-anului-2023-daca-toate-conditiile-prealabile-sunt-indeplinite/

[15] https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/energie/romgaz-si-a-bugetat-investitii-de-peste-730-milioane-lei-in-gazele-din-marea-neagra-21126148

[16] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/aur-prezinta-oferta-de-guvernare-cu-garcea-tribunale-ale-poporului-care-sa-solutioneze-procesele-colective-sau-de-clasa-2344497

[17] https://cursdeguvernare.ro/franta-nationalizeaza-integral-electricite-de-france-una-dintre-cele-mai-mari-companii-energetice-din-europa.html

[18] https://www.profit.ro/stiri/economie/lista-peste-200-de-companii-pot-ajunge-in-subordinea-directa-a-guvernului-de-la-hidroelectrica-romgaz-nuclearelectrica-la-institute-si-societati-mici-21118345

[19] https://www.contributors.ro/incep-achetele-dna-in-energie/

Articolul Black Sea „Neptune Deep” Gas Reservoir, Your Name Is Uncertainty apare prima dată în Contributors.

Nici nu intră în discuție faptul că orice capacitate de productie este binevenită! Chiar și regenerabilă! … dar nu fără condiții!

În diversele intervenții de pe Contributors am arătat că ieșirea de sub monopolul gazului rusesc și intrarea sub monopolul producției de regenerabile cu componente chinezești reprezintă un pericol și mai mare. Reamintesc că monopolul chinezesc asupra rezervelor metalelor și pământurilor rare este de peste 80% și monopolul prelucării acestora este peste 90%. Peste 90% din producția de panouri fotovoltaice aparține Chinei și peste jumătate din componentele unui ansamblu de producție de energie electrică din eolian se produce în China.

Zilele trecute România a exportat multă energie electrică iar decidenții au început să se laude de parcă din cauza lor a bătut vântul, a strălucit soarele (sau a plouat) pentru supraproducția din regenerabile.

Fig. 1 – Importurile și exporturile lunii mai pe ultimii cinci ani (sursa: Transelectrica)

Am luat lunile mai (1 – 29 mai pana la ora 7.50) din ultimii cinci ani, neuitând că anii 2020 – 2021 au fost atipici prin pandemie iar în 2022 Rusia a invadat Ucraina. Luna mai este o lună obișnuită de producție industrială în care nu există concedii. Cred că este bine să ne raportăm la anul 2019 pe care îl considerăm „normal”.

Observăm că s-a exportat mai mult în 2023, dar exportul de energie electrică nu este un indicator de performanță al industriei energetice românești. Exportul, în cazul României, este tradus prin faptul că regenerabilele au funcționat mai mult decât în alți ani. Exportul nu reprezintă altceva decât neputința stocării de energie, este un surplus pe care îl aruncăm pe apa sâmbetei, adică îl vindem la prețuri extrem de mici.

Aici trebuie să trag un semnal de alarmă: dacă această energie regenerabilă este „subvenționată” de toți cetățenii prin factura la „capitolul certificate verzi”, de ce noi, cetățenii, trebuie să plătim aceste certificate și atunci când energia regenerabilă se exportă? Să nu uităm că aceste certificate verzi nu reprezintă altceva decât profitul societăților care produc energie electrică din regenerabile. De ce să plătim și când de această energie nu beneficiază cetățeanul român?

Dacă ne uităm la importuri vedem că de fapt am importat aproape 70 GWh în luna mai din acest an, cu 32% mai mult decât în luna mai a anului 2019.

Trebuie să ne uităm la variațiile producției și ale consumului:

Fig. 2 – Producția și consumul de energie electrică în luna mai a anilor 2019 – 2023 (sursa: Transelectrica)

2023 față de 2022 – consumul a scăzut cu 9% iar producția cu 4%.

2023 față de 2019 – consumul a scăzut cu 13% iar producția cu 37%.

Care sunt motivele acestor scăderi?

Fig. 3 – variațiile de producție pe tipuri de combustibili în luna mai 2019 – 2023 (TWh) (sursa: Transelectrica)

Producția din cărbune a scăzut cu 37% în ultimii cinci ani. Producția din hidrocarburi (gaze) a rămas aproximativ aceeași, fiind o lună fără necesar de energie termica furnizată de termocentrale.

La nuclear, în principiu, producția trebuie să fie aceeași dar în lunile mai intră în rezivie câte un reactor pentru căteva săptămâni.

Fig. 4 – Variația de producție de energie electrică în capacități securitare (sursa: Transelectrica)

Observăm ca energia securitară a scăzut în ultimul an cu 31%.

Deci ne-am bazat pe regenerabile până la urmă, cu toate că pe hidro producția a variat în funcție de cum a plouat, de cum a bătut vântul și de cum a strălucit soarele.

Fig. 5 – Variația de producție de energie electrică în capacități intermitente (sursa: Transelectrica)

Altfel spus, decidentul se laudă că plouat, a strălucit soarele și a bătut vantul și nu se uită la datele care arată dezastrul din industria energetică românească.

Surpusul de energie provenit din regenerabilele intermitente dereglează atât producția cât și piața „liberă”.

Acum se vede că avem două tipuri de energie: cea care conferă securitate, cea care se produce „în bandă”, cea care nu variază în funcție de condițiile meteorologice, energia care provine din nuclear, din gaz și din cărbune, și cea care provine din capacități ce depind ce condițiile meteorologice. Ambele se tranzacționează pe aceeasi piață cu toate că sunt două produse diferite.

Cred că toată lumea știe că Nuclearelectrica nu își poate opri / porni reactoarele decât numai respectând proceduri de durată. A opri un reactor înseamnă manevre care trebuie respectate cu strictețe. (Bănuiesc că mulți dintre dumneavastră au văzut mini-serialul Cernobâl, pentru a înțelege acest lucru!) Pentru a respecta normele de securitate, o oprire durează mai mult de o săptămână.

Termocentralele românești sunt mari și vechi ca tehnologie, acest lucru însemnând că și acestea au un ciclu de manevre de durată. Nu durează atât de mult ca închiderea unul reactor nuclear, dar imaginați-vă un cazan de abur, de dimensiunea unei scări de bloc, cazan care este la o temperatură de câteva sute de grade și în care aburul se află la o presiune de 16 bari. Nu se apasă pe un buton și s-a stins focul care produce aburul. Manevrele dureaza câteva ore, chit că se folosește cărbune sau gaz natural.

Există prognoze meteo. Dacă acestea spun că vântul va bate 4 ore ce faci? Nu poți opri și reporni cazanul din termocentrală în 4 ore!

Dacă prognoza e de 12 ore tot se produc pierderi: o oprire și o pornire înseamnă consum energetic și chiar dacă energia regenerabilă este ieftină, oprirea și repornirea unei instalații care produce abur la anumiți parametri care să poată învârti generatorul de energie electrică înseamnă un consum mult mai mare de cărbune sau de gaz, deci înseamnă o creștere de preț pentru megawatt-ul provenit din astfel de combustibili.

Acesta este motivul pentru care piața de energie se dereglează și ne trezim că în supraproducție nu mai are cine să cumpere iar prețul va fi zero sau negativ. Da, prețul poate fi negativ deoarece cine dereglează piața trebuie să fie amendat iar amenda poate fi mai mare decât pierderea provenită din vânzarea în pierdere.

Dar mai observăm un fenomen: producătorul securitar (din gaz sau cărbune) preferă să-și închidă capacitatea de producție o perioadă mai mare pentru că întâietate la vânzare este prețul cel mai mic, deci și prețul regenerabilelor, și nu mai rentează să producă și el intermitent, deci mult mai scump decât dacă ar produce în bandă, acoperind intermitența regenerabilelor. Lucru care s-a întâmplat zilele trecute cu Elcen: este o decizie managerială să oprești producția când ești obligat să vinzi în pierdere, acoperind cheltuielile suplimentare de oprire – pornire ale instalațiilor din cauza regenerabilelor. Dacă ai contracte pe termen lung dar acestea nu acoperă toată producția, sigur e mai rentabil să închizi și să te duci în piață să cumperi energia déjà vândută la un pret mult mai mic, pentru a onora contractul: reduci pierderea! Și să nu uităm că nu este nici cerere de energie termică (care ar fi o valoare adaugată și care ar rentabiliza funcționarea termocentralei) în această perioadă de început de vară.

În Polonia s-a întâmplat aproape la fel, numai că decidenții de acolo, fiind mai competenți, au hotărât că riscul e mult prea mare ca să închidă capacitățile securitare și au decis că e mai bine sa închidă regenerabilele.

Concluzii:

Actuala organizare a pieței de energie nu ține cont de datele tehnice (deci și de securitate) ale sistemului electro-energetic național și nici de diferența dintre securitar si regenerabil.

Lipsa de capacități securitare moderne face ca sistemul energetic să fie vulnerabil.

Producția de energie din capacități regenerabile, fără a avea și posibilitatea de stocare, crează mari disfuncționalități tehnice ale sistemului și ale pieței, prost organizate.

Întrebare: de ce nu există obligativitatea ca un dezvoltator de parcuri eoliene sau solare să „asigure” sistemul electro-energetic, căruia îi furnizează energia, cu sisteme de stocare, la capacitatea de care dispune? Dacă tot le plătim certificate verzi, de ce să nu putem să îi obligăm să se doteze cu sisteme de stocare care ar avea rolul de echilibrare a rețelei și de protecție la variația mare de prețuri? Răspunsul ar fi că nu s-a gândit nimeni până acum!

În încheiere promit că voi analiza într-un articol viitor toate variantele fezabile de stocare de energie.

Articolul Pericolul regenerabilelor fără soluții de stocare apare prima dată în Contributors.

Aproximativ 30% dintre pasagerii Aeroportului Otopeni au folosit autobuzele și trenul, în anul 2022.

25% dintre acești pasageri au utilizat serviciile de transport public ale Societății de Transport București (STB) iar 5,55%, au utilizat serviciile operatorilor feroviari de transport persoane, pe relația Gara de Nord – Aeroportul Otopeni.

Realizarea unei conexiuni care să asigure fluxurile de călători între București și Aeroportul Otopeni a stârnit mai multă zarvă politică și acuzații între partide decât soluții și realizări.

Miza acestei legături nu o reprezintă doar  pasagerii aeroportului, ci și mobilitatea pe coridorul nordic al zonei București – Ilfov.

Organizarea a unor meciuri de fotbal din cadrul Campionatul European, la București, a obligat autoritățile să identifice o soluție pentru transferul de la aeroport.

Astfel, s-a luat decizia realizării unei conexiuni feroviare cu Gara de Nord București, printr-un racord de aproximativ 3 km linie neelectrificată, pornit din magistrala 700.

La sfârșitul anului 2020, transportul public dintre București și Aeroportul Otopeni era asigurat atât cu autobuzele Societății de Transport București (STB), cât și cu trenul.

Fig. 1 – Tipuri de transport utilizate de pasagerii aeroportului, în anul 2022

METROUL, VICTIMA IDEOLOGIEI

Deschiderea circulației feroviare pe relația Gara de Nord – Aeroportul Otopeni a declanșat o bătălie politică pe marginea magistralei de metrou M6.

S-au conturat rapid două tabere care au încercat să capitalizeze politic realizarea sau blocarea metroului către Otopeni.

La începutul anului 2021, au apărut primele informații conform cărora Ministerul Transporturilor intenționează să renunțe la cel de-al doilea tronson al magistralei M6 de metrou, respectiv secțiunea dintre stația Tokyo (zona comerciala Băneasa) și Aeroportul Otopeni.

Profitând și de faptul că doar prima secțiune a magistralei (1 Mai – Tokyo) primise finanțare nerambursabilă din partea Comisiei Europene.

În 2021, ministrul Transporturilor, Cătălin DRULĂ susținea că realizarea secțiunii a doua (Tokyo – Aeroportul Otopeni) nu se justifică economic, una dintre motivațiile prezentate fiind legată de punerea în circulație a trenului până la Otopeni (ziare.com  <Proiectul metroului până la Aeroportul Otopeni ar putea fi anulat: „Se pune problema dacă investiția este utilă”>).

Și decide anularea proiectului.

La sfârșitul anului 2021, noul guvern anulează anularea și decide reluarea proiectului magistralei M6 de metrou până la aeroport.

REALITATEA FLUXURILOR DE CĂLĂTORI, DINCOLO DE SLOGANURI

5% dintre pasagerii aeroportului urmau să folosească trenul

Încă din etapa de proiect, aproximativ 5% din numărul total al pasagerilor Aeroportului Internațional Henri Coandă (Otopeni) urmau să folosească transportul feroviar, ca legătură cu Bucureștiul.

Potrivit studiului de fezabilitate aferent proiectului “Modernizarea liniei de cale ferată București Nord –  Aeroport International Henri Coandă București – Faza I”, se estima că, în anul 2025, 4,27% dintre pasagerii Aeroportului Otopeni (respectiv 1,541 milioane de pasageri) vor folosi trenul pentru legătura cu Bucureștiul.

În anul 2045, numărul pasagerilor Aeroportului Otopeni care ar utiliza serviciile feroviare ar fi de aproximativ 3,4 milioane de pasageri, respectiv 5,26% din totalul acestora.

În primii doi ani de la darea în folosință a conexiunii feroviare cu Gara de Nord, aproximativ 1 milion de pasageri au utilizat trenul (312.000, în anul 2021 și aproximativ 700.000 de pasageri în 2022).

În anul 2022, procentul pasagerilor aeroportului care au utilizat serviciile feroviare pe relația cu Bucureștiul s-a încadrat în aceeași limită de aproximativ 5%, respectiv 5,55%.

CANIBALIZARE VS. ALTERNATIVĂ

Adversarii magistralei de metrou M6 au invocat o potențială “canibalizare” a pasagerilor care utilizează trenul, deși nu au prezentat date concrete care să le susțină teoria.

La momentul demarării proiectului feroviar, conexiunea cu aeroportul era asigurată de autobuzele operatorului de transport public local din București.

Iar punerea în circulație a trenului nu a diminuat numărul de pasageri transportați de STB, pe relația cu Aeroportul Henri Coandă.

Dimpotrivă, numărul de pasageri care utilizau liniile expres ale societății de transport din Capitală au crescut de la 1,27 milioane de pasageri, în anul 2017 și 1,30 milioane de pasageri, în anul următor, la peste 3,15 milioane de pasageri, în anul 2022.

Practic, în 5 ani, numărul de pasageri care au folosit transportul public cu autobuze între București și Aeroportul Otopeni a crescut cu aproximativ 250%.

Mai mult decât este estimat să crească numărul de călători pe calea ferată, pe aceeași relație, în 22 de ani (de la 1,54 milioane de pasageri în 2025, la 3,61 milioane de pasageri în anul 2047, conform studiului de fezabilitate pentru modernizarea căii ferate spre Otopeni).

Astfel, invocata “canibalizare” reprezintă unul dintre fundamentele ideologice ale adversarilor metroului.

Diversificarea modurilor de transport între București si Otopeni are rolul de a crește numărul pasagerilor care utilizează transportul public.

În condițiile în care există o marjă de extintere, având în vedere ca aproximativ 70% dintre aceștia, utilizează alte moduri de transport.

Iar unul dintre cele mai importante aspecte ale magistralei M6 până la Otopeni este că va deservi nu doar pasagerii de pe Henri Coandă, ci va fi și un mijloc de transport eficient pentru întreaga zonă de nord a Capitalei.

Așa cum este prevăzut și în Planul de mobilitate urbană durabilă (PMUD) al regiunii București  – Ilfov, pentru perioada 2016-2030.

Pretextul “canibalizării” transportului de călători între București și Otopeni este demontat de datele privind fluxurile de călători care utilizează autobuzele și trenul.

500.000 pasageri au utilizat trenul și 1,87 milioane au utilizat autobuzele STB pentru legătura cu aeroportul, în primele 6 luni din 2023

Cifrele aferente anului 2022 și perioadei ianuarie – iunie 2023, desființează abordarea ideologică a extinderii si diversificării modurilor de transport public dintre București și Otopeni.

Dezvoltarea transportului public, îmbunătățirea condițiilor de transport și diversificarea conexiunilor creează premisele creșterii numărului de pasageri pe unul dintre cele mai dinamice coridoare din Regiunea București – Ilfov, iar regândirea conexiunii magistralei de metrou M6 cu zona centrală a Capitalei, este o opțiune care merită analizată.

Articolul Conexiunea București – Aeroportul Otopeni, între ideologie și necesitate apare prima dată în Contributors.

Federația Rusă a amorsat câteva conflicte în imediata apropriere a resurselor sau a traseelor energetice alternative non-rusești către Europa. Următorul pas a fost “înghețarea” acestora.

Primul astfel de experiment s-a petrecut la începutul anilor ’90 în Transnistria, urmat imediat de reîncălzirea zonei Nagorno – Karabach cu conflictul început în anii ‘80, în perioada sovietică. Pe atunci traseele energetice non-rusești nu existau, motivația de atunci a fost doar menținerea sub influența Kremlinului a Moldovei, Armeniei și Azerbaijanului. Experimentele s-au dovedit profitabile, deoarece prin Transnistria trecea o conductă importantă care aproviziona sudul Europei prin Ucraina, Transnistria – ce aparține Republicii Moldova și România (prin Dobrogea) către Bulgaria și cu posibilitatea de bifurcare către Serbia și Grecia, iar pe lânga Nogorno – Karabach erau proiectate cele mai mari amenințări energetice: un traseu terestru de alimentare alternativă (Nabucco) din Azerbaijan, prin Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria, Germania și unul, parte terestru, parte pe Marea Neagră (AGRI), ce pleca din Azerbaijan, prin Georgia, unde gazul natural se lichefia, era transbordat în tancuri LNG și adus la Constanța, de unde exista posibilitatea construirii instalațiilor de delichefiere și injectare în sistemele de transport ale țărilor din sudul și centrul UE. Niciunul din aceste proiecte nu s-a realizat din cauza tensiunilor din zona caucaziano – caspică și a activității agenților de influență ai Moscovei, în special din Austria, de unde OMV-ul a fost retras din Nabucco, urmând imediat și MOL-ul magiar. În 2008 Federația Rusă a aprins și mai apoi a înghețat două conflicte în Georgia: Osetia de Nord și Abhazia. Cu aceste acțiuni, Federația Rusă și-a păstrat cota de piață în furnizarea de gaze în Europa, mărindu-și-o odată cu proiectarea, construcția și punerea în funcțiune a coridorului sudic, South Stream – transformat ulterior în Turk Stream.

Figura 1 – Conflictele înghețate din jurul Mării Negre (Cosmin Păcuraru)

În zona extinsă a Mării Negre intră și conflictele din Iraq, țară cu potențial energetic mare, unde după retragerea Statelor Unite, golul a fost umplut de companiile energetice rusești și conflictul din Siria, care are la rândul său rolul de a stopa trei trasee energetice cu punct de plecare din țările din Peninsula Arabiei, plus Iran și Iraq și punct terminus Europa la care putem adăuga potențiala blocare a resurselor de gaze naturale din estul Mării Mediterane, numit generic Zăcământul Leviatan.

În 2014 a urmat ocuparea Crimeii și Donbasului care au blocat multe rezerve din estul Ucrainei și  rezervele de gaze ale Ucrainei aflate pe platoul continental al Mării Negre (revedeți prima parte a analizei aici).

Figura 2 – Noul traseu de sud Turk Stream și noua împărțire a platoului continental din Marea Neagră (prelucrare după rumaniamilitary.ro)

Trebuie să repetăm de câte ori este nevoie: până la începerea războiului din Ucraina, „patternul agresiunii Federației Ruse, pe lângă șantajul energetic, mai cuprinde: dezvoltarea unui sistem corupt – cumpărarea sau impunerea unor personaje politice controlabile de la Kremlin, impunerea unui sistem autocratic, intruziunea în alegeri, crearea de forțe politice revizioniste și favorabile Kremlinului, achiziția de active în industriile strategice, în special cea energetică, ocuparea spațiului mediatic și al rețelelor de socializare – asaltul „fake – news” – începând de la rețelele de socializare și până la presa quality generat de „fabricile de troli” atașate serviciilor de informații rusești și, dacă este cazul, apariția „omuleților verzi” pe teritorii încă „neexplorate” de aceștia.”

După aproape doi ani de război în Ucraina, putem trage următoarele concluzii: șantajul energetic la adresa Europei a reușit în parte, deoarece a destabilizat puternic piața europeană de energie care încă nu și-a revenit și încă importă prin Ucraina și Turk Stream gaze rusești iar sisteme statale corupte sunt prezente în mai multe țări decât s-a crezut, începând cu Austria, trecând prin Ungaria, România plus Moldova și Bulgaria – acestea se pare că încă mai sunt contaminate de agenții de influență infiltrați de Moscova. Sistemul autocratic s-a făcut remarcat  în Ungaria iar dacă partidele care se autodenumesc „suveraniste” sau „naționaliste” în țările UE câștigă teren la alegerile viitoare, este posibil să ne trezim cu mai multe regimuri autocratice în Europa. Activele din industriile strategice din țările UE au fost blocate dar fake-news-urile sunt prezente din ce în ce mai des, uneori spuse de personaje îmbrăcate în pseudo uniforme militare verzi (Dombas fasion 2014) ce apar pe micile ecrane. (Experimentul „omuleților verzi” din media a început în campania electorală în care candidații partidului lui Iurie Roșca, Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD) au apărut îmbrăcați în uniforme militare și continuă, în România, cu prezentatoarea Alexandra Păcuraru de pe postul TV Realitatea Plus.)

Important este că Azerbaijanul și Turcia, reușind să pună în funcțiune traseul alternativ sudic de alimentare a Europei, cu alimentare din zăcământul caspic Shah Deniz, au salvat o parte din alimentarea cu gaze a sudului Europei după februarie 2022. Capacitatea TANAP Pipeline este de 31 miliarde mc / an, o parte din acestea rămânând în Turcia iar restul ajungând în Grecia și Italia (prin TAP) și Bulgaria, România și Moldova (prin BRUA).

Un subiect aparte îl constituie Republica Moldova și Transnistria. După războiul din 1992 dintre forțele separatiste și puterea de la Chișinău, în Transnistria s-a format o enclavă pro-rusă în care trupele de „pacificatori” ale Armatei a 14-a (și urmașa GOTR) au apărat de facto pseudo-guvernul de la Tiraspol. Primul pas a fost făcut de cetățenii simpli care pe lângă o cetățenie nerecunoscută de nimeni, cea a „statului Transnistrean” la care se adaugă automat cetățeania rusă, și-au luat cetățenia moldovenească pentru a beneficia de acordurile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană și mai trebuie specificat că sunt destul de mulți transnistreni care și-au luat și cetățenia română pentru a putea ieși în occident. Apoi au urmat companiile transnistrene care s-au înregistrat la Chișinău, tot pentru beneficiile acordurilor cu UE. Cum exporturile către Federația Rusă au scăzut dramatic, producția transnistreană s-a orientat către Uniunea Europeană. Dupa 2014, adică anexarea Crimeii, comerțul cu vestul a crescut peste cel cu Rusia, ceea ce a făcut ca între cei aflați la conducerea de la Tiraspol să apară disensiuni iar după perioada pandemiei și după februarie 2022 a făcut ca „partida pro-occidentală” să câștige teren, făcând imposibilă implicarea trupelor rusești din regiune în Ucraina.

Relația energetică Tiraspol – Chișinău este una prin care Chișinăul este încă dependent de termocentrala de la Cuciurgan (2500 MW) care aparține concernului rusesc Inter RAO și care înainte de începerea conflictului din Ucraina furniza 85% din necesarul de energie electrică a Republicii Moldova. Dar această termocentrală a funcționat cu gaz rusesc vândut transnistrenilor la prețuri mult mai mici decât cele din piața europeană. Declanșarea războiului face ca Tiraspolul să ia o oarecare distanță față de Moscova iar atacarea sistemului energetic ucrainian de către trupele rusești a dus la scumpirea gazelor și la decuplarea parțială a termocentralei, ceea ce a dus în iarna 2022 – 2023 la întreruperea totală alimentarii cu energie electrică a Republicii Moldova. De asemenea a fost întreruptă și furnizarea de gaz rusesc către consumatorii casnici din Moldova, de aici rezultând o mare criză energetică și umanitară.

Astazi, Transgazul românesc, prin subsidiara Vestmoldtransgaz, a scos monopolul de transport Moldovatransgaz care are acționariat 50% Gazprom și 13,4% administrația transnistreană, preluând operarea, expoatarea, dispecerizarea și transportul de gaze din sistemul moldovenesc, inteconectând-ul în sistemul european, începând cu septembrie 2023. Trebuie să specificăm că necesarul de consum al moldovenilor a fost de 1 miliard de metri cubi / an, incluzând termocentrala de la Cuciurgan. Cum în septembrie 2023 această termocentrală aprovizionează R Moldova cam cu 30%, este clar că necesarul de gaz a scăzut. 

Pe partea de energie electrică, România a demonstrat că poate aproviziona cu 80% necesarul de consum al Republicii Moldova în perioada crizei din iarna 2022 – 2023. (Aici găsiti o analiză facută acum trei ani asupra situației energetice din Republica Moldova iar aici o alta, publicată anul trecut.) Consumul maxim de dincolo de Prut este de 1000 MW. Cererea de peste Prut România o poate suplini cu mare greutate chiar și în situația în care producția autohtonă din solar și eolian e mare. Interconexiunile dintre cele două maluri ale Prutului nu sunt dintre cele mai bune, dar Transelectrica și Moldelectrica fac eforturi de a le dezvolta și de a interconecta și Ucraina. Un alt pas important care se va face în următoarele luni este unificarea piețelor de energie, Energocom (companie de furnizare a statului moldovenesc) cumpără deja energie din România (info gaze aici, aici și info energie electrică aici și aici) , OPCOM urmând să-și deschidă o filiala în următoarele luni în Moldova. Rezultă că astăzi Chișinăul nu mai este sub monopolul energetic al Federației Ruse și are posibilitatea de a controla transportul și distribuția de energie electrică (și gaze) către separatiștii de la Tiraspol. Problema cu Tiraspolul este că nu se pot face mari schimbări atât timp cât forțele armatei rusești nu se retrag și cât problema datoriilor istorice către Gazprom nu este rezolvată.

O concluzie intermediară: strategia hibridă a Kremlinului s-a arătat câștigătoare până în februarie 2023, Europa din 2023 nereușind să iasă în totalitate de sub presiunile energetice rusești

Urmează: Partea III – Turcia un hub energetic al oligarhilor

Articolul Noile realități ale geopoliticii energetice mondiale. Partea II – Conflictele înghețate din regiunea extinsă a Mării Negre apare prima dată în Contributors.

Primăria Municipiului București intenționează să amenajeze benzi speciale pentru transportul public pe câteva artere, în zona Parcului Herăstrău

Anunțul a fost făcut de viceprimarul Capitalei, Stelian Bujduveanu.

Sunt propuse 3 tronsoane cu benzi dedicate transportului public:

Pe bulevardul Regele Mihai I:

Între Piața Presei Libere și Arcul de Triumf fluxurile de trafic se desfășoară pe trei sectiuni.

Pe secțiunea centrală sunt trei benzi de circulație, dintre care două pe sensul de la Piața Presei Libere spre Arcul de Triumf.

Una dintre aceste două benzi va deveni culoar de transport public.

Pe bulevardul Kiseleff:

De la Arcul de Triumf la Piața Victoriei este sens unic (spre Piața Victoriei), existând patru benzi de circulație.

Prima dintre acestea va fi dedicată transportului public local.

Pe bulevardul Aviatorilor reorganizarea traficului se face pe două sectoare și vizează ambele sensuri de circulație, pe tronsoane diferite.

•  Între strada arh. Ion Mincu și Piața Charles de Gaulle (TVR) se reconfigurează fluxurile de trafic.

În prezent, pe acest sector, traficul se desfășoară pe ambele sensuri.

Sunt șase benzi de circulație, câte trei pe fiecare sens.

În urma reconfigurării fluxurilor de trafic, sensul dinspre Piața Victoriei (de la statuia Aviatorilor) spre Piața Charles de Gaulle va avea patru benzi de circulație, dintre care una va fi dedicată mijloacelor de transport public (celor două linii de autobuze ale STB).

Pe sensul dinspre Piața Charles de Gaulle spre Statuia Aviatorilor vor rămâne două benzi de circulație (aici neexistând transport public local, fluxurile mijloacelor de transport public ale liniei 205 și liniei expres 783, fiind direcționate pe artera paralelă, respectiv bulevardul Kiseleff).

•  Între bulevardul Beijing și Piața Charles de Gaulle traficul se reconfigurează similar.

Și pe această secțiune a bulevardului Aviatorilor, în prezent, traficul rutier se desfășoară pe ambele sensuri.

Există șase benzi, câte trei pe fiecare sens.

În urma reconfigurării traficului, pe sensul spre Piața Charles de Gaulle, se vor realiza patru benzi de circulație.

Una dintre aceste va fi transformată în bandă specială pentru transportului public local.

Pe celalalt sens numărul benzilor de circulație se reduce de la trei la două benzi, dedicate traficului general (chiar dacă în prezent și pe acest sens există două linii de transport public, respectiv liniile autobuzelor 301 și 343).

Implementarea acestui sistem va avea un impact limitat, deoarece pe celelalte sectoare ale traseelor, mijloacele de transport public revin pe artere pe care nu există coridoare separate de restul traficului rutier.

Mai mult, pe bulevardul Aviatorilor doar sectorul dintre str. arh. Ion Mincu (Statuia Aviatorilor) și Piața Charles de Gaulle va beneficia de banda dedicată transportului public, celalalt sector al străzii, dinspre Piața Victoriei până la Statuia Aviatorilor, rămânând nemodificat (fără benzi dedicate transportului public), deși traficul se desfășoară în ambele sensuri, tot pe câte trei benzi pe sens.

Există o serie de elemente și detalii care fac diferența între eșec și succes, în cazul măsurilor de implementare a coridoarelor separate pentru transportul public.

1 PREGĂTIREA IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI

Realizarea coridoarelor pentru transportul public rutier în cadrul zonelor urbane se face, în multe cazuri, prin reducerea numărului benzilor de circulație pentru traficul general.

Astfel, succesul măsurii depinde de campania de informare, de modalitatea și perioada de implementare, de măsurile complementare de organizare a traficului și de gradul de acceptare de către utilizatorii rețelei stradale.

Prima condiție a succesului implementării coridoarelor de trafic pentru transportul public este cea legată de informare și promovarea măsurii.

Este nevoie de o campanie realizată pe canale diverse, inclusiv pe teren, prin care participanții la trafic să fie informați despre modificările care urmează a se realiza.

De regulă, realizarea culoarelor separate pentru transportul public local sunt realizate în perioadele mai puțin aglomerate, în special în perioada concediilor și vacanțelor școlare.

2 ORGANIZAREA FLUXURILOR DE TRAFIC

Organizarea benzilor dedicate transportului public se realizează prin măsuri adoptate gradual.

Separarea benzilor dedicate transportului public de cele aferente traficului general este ultima măsură în cadrul creării culoarelor de transport.

În prima etapă, se marchează benzile dedicate transportului public (mai ales în cazul celui rutier).

În etapele următoare, autoritățile locale și poliția intervin pentru dirijarea traficului și eliberarea benzilor de transport public, marcate ca atare.

În aceste etape nu se aplică sancțiuni conducătorilor auto, ci sunt îndrumați să utilizeze celelalte benzi de circulație, destinate fluxurilor generale de trafic.

Întreaga etapă de pregătire a implementării benzilor dedicate transportului public trebuie să aibă în vedere ca măsura finală, respectiv realizarea separării fizice a culoarului de mijloacelor de transport în comun de celelalte fluxuri de trafic și interzicerea circulației celorlalte autovehicule pe aceste benzi speciale, să fie aplicată într-o perioadă mai puțin aglomerată.

Acest set de acțiuni este cel care face diferența între eșecul și succesul unei măsuri vitale pentru transportul din zonele urbane.

Bucureștiul oferă și exemplul despre modul în care pregătirea dezastruoasă a benzii unice și implementarea abruptă, fără măsuri graduale, a generat un eșec de proporții al acestei măsuri.

La sfârșitul lunii mai 2017, Primăria Capitalei a decis introducerea unui coridor separat pentru autobuzele (RATB/STB) pe șoseaua București – Ploiești, sensul spre centrul Capitalei.

Întreg traficul a fost bulversat iar ideea a fost repede abandonată.

Fără un plan detaliat pentru introducerea benzilor dedicate transportului public, fără soluții realiste, fără consultarea experților, fundamentată superficial pentru câștiguri de imagine, banda unică pentru transport public riscă să devină un eșec de proporții (așa cum s-a întâmplat și în 2017).

Deși util, actualul plan al Primariei Municipiului București de organizare a benzilor dedicate transportului public are două probleme structurale:

1. Informarea limitată la câteva acțiuni pe rețele sociale și impact limitat în presă.
2. Implementarea tardivă pe sectoarele cele mai ușoare (bulevardele Regele Mihai I, Kiseleff și Aviatorilor), acolo unde trama stradală permite reorganizări ale fluxurilor de trafic, generează întârzieri în realizarea cordoarelor separate pentru transportul public pe străzile cu număr mic de benzi de circulație.

Fără benzi dedicate și fără reducerea la minim a punctelor de congestie a traficului mijloacelor Societății de Transport București (STB), transportul public are puține șanse de a deveni competitiv și de a se transforma într-o alternativă viabilă la autoturismele personale.

Articolul București: benzile pentru transport public, drumul de la eșec la succes apare prima dată în Contributors.

Titlul acestei analize poate părea el insuși o nebunie firească intr-o țară ce se dovedește, pe zi ce trece, condusă haotic, conform haosului indus de piața  liberă, atît cît ințelegem noi din această noțiune  .

Această impresie de nebunie mi-a fost indusă de participarea la un proiect extrem de promițător și potențial util economiei românesti: indigenizarea unor hibrizi de soiuri de Sorg zaharat, deși, sunt aproape sigur că cititorii vor găsi acest subiect drept unul prozaic, nesemnifictiv, fără nici o legătură cu Energia cea Mare si PV (sau chiar Eoliene) , despre care nu trece 1 zi să nu auzim cit de importante sunt pentru Strategia Energetică cea Mare a României și cum ne decarbonizează și ne asigură securitatea energetică ?!

De mai mult de 3 ani de zile, un grup de firme, specialiști entuziaști in agricultură (incă mai avem așa ceva ! deși unii sunt considerați ”frustrați”), două Institute de cercetari agricole și cițiva fermieri, au adus în țară, mai mulți hibrizi de Sorg zaharat, plantat, crescut si recoltat, din loturi reprezentative, din toate zonele agricole reprezentative din România (Moldova, Dobrogea, Muntenia, Banat, Transilvania). Rezultatele testelor au fost de-a dreptul specaculoase, confirmîndu-se ceea ce se știa: România are terenuri agricole de calitate (soluri bazice), care au permis recolte test deosebite.

Cititorul se poate intreba legitim: da , și ce-i cu asta ?.

SA MERGEM MAI DEPARTE

Este indeobște cunoscut că România (ca și marea majoritate a industriilor) a inchis aproape toate fabricile de zahăr din țară, din diverse motive, pe care nu mai stăm acum sa analizăm  (lipsa materii prime, ”mormane de fiare vechi”- diagnosticul unui celebru macroeconomist, necompetitivitate in piața liberă, etc.)

CONSECINȚA ? In prezent, România importă anual cca. 500,000 t zahăr (produs in principal din trestie de zahăr, procesat in fabrici din Franța și UK, cu materie primă adusă din fostele dominioane), si care, calculat la prețul de retail din România (min.  6 lei/Kg zahăr alb local sau min. 10 Lei/ Kg zahăr brun) duc la o valoare de minim 1 miliard EUR/an, import, care contribuie binișor la deficitul IMENS balanței comerciale la produse alimentare, iarăși, un fapt cunoscut și cu care ne-am cam obișnuit – România importator net de mincare în piața liberă !?

În acest context, să ne uităm puțin pe cîteva din rezultatele testelor de culturi recoltate de sorg zaharat, subliniind că această cultură este vast răspîndită in lume dar și în UE….numai in România nu !

• Producția/ ha: 60 – 120 t/ha (este foarte pretabilă la soluri nisipoase, aride și cu deficit de apă, adică exact ceea ce se intimpla in prezent in România si oricum se va accentua in viitor !…vedem cu totii, cîmpuri intregi cu culturi de porumb uscat, din lipsa de precipitatii sau irigatii)
• Plantația de Sorg – are un factor de absorbție  de cca 50 tCO2/ha, mai mare de cca 4 ori decit orice pădure sau cultură agricolă !, și eliberează in atmosferă O2 aproximativ aceeași cantitate !
• Din punct de vedere alimentar:
  • Din 1 Ha plantație Sorg Zaharat, se obtine prin presare cca 40 t Suc cu BRIX-20% (soluție-concentrație zahăr in apă), apoi 8 t Sirop Natural BRIX-80% și în final 7 t echivalent zahăr (sănătos !)
  • Siropul de Sorg zaharat are proprietăți similare cu mierea de albine si, foarte important, nu prezintă risc de diabet zaharat, spre deosebire de zahărul chimizat. 
  • Faina de Sorg nu contine gluten, este bogată în fibre, antioxidanți si fenoli, fiind ideală pentru producția de pîine, prajituri, patiserie si paste
  • ANAMOB- Asociatia Națională a Industriilor de Morărit și Panificație din România, pe baza analizei și certificărilor prezentate, a emis o declarație oficială de a utiliza orice cantitate disponibilă de produse din Sorg, citez: ”…pentru a asigura populației României hrană sănătoasă si ieftină. Calitatea hranei populației considerăm că este un element al securității și siguranței alimentare a României”  
  • Nu mai menționăm aici o mulțime de alte beneficii pe care le aduce această cultură, subiect ce poate fi tratat extensiv separat

În final, am estimat necesarul de suprafață agricolă necesară a fi cultivată cu Sorg zaharat (numai pentru evitarea importului de zahăr chimizat !), rezultînd o suprafață de cca. 71,400 ha (neglijabil, comparativ cu 8,2 mill.ha cultivate deja dintr-un potențial agricol de 14 mill. ha al României)

DE AICI ÎNCEP ”PROBLEMELE” AGRICULTURII:

• din cele numai 71,400 ha potențial cultivabile cu Sorg zaharat, ar rezulta o medie de recoltă de materie primă de cca. 5,7 mill. t,  iar după procesare (pentru zahăr), și după producția celor 500,000 t zahăr care vor elimina importurile,  vor rămine cca. 2, 88 mill.tone/an deșeuri denumite bagasă (in fapt biomasă), de care industria ”trebuie să scape” !.
• testele de combustie, relevă că bagasa are o putere calorică în jur de 5 MWh/t, net superioară biomasei silvice !, iar aceasta inseamna o energie primară totală (curată !) de cca. 14,4 mill. MWh/an !

CUM PUTEM AJUTA SECTORUL AGRICOL ”SĂ SCAPE” DE DEȘEURILE CREATE, IN CANTITĂȚI MARI ?

• aruncînd o simplă  privire asupra unui raport ANRE referitor la energia termică consumată de sistemele SACET din România, pe zone geografice, rezultă că, in 2021, s-au consumat puțin peste  7 mill/ MWh/year

• CARE AR FI SOLUȚIA FOARTE SIMPLĂ ?

In zonele agricole de pe lingă marile orașe care au SACET-uri, se aplica LULUCF cf. Dir.UE (cititorul se poate documenta pe net ce inseamnă asta), in concept ”economie circulară” și se cultivă Sorgul zaharat (se schimbă culturile) pe suprafețe determinate. Recoltele se transportă economic (distanțe mici), pînă în interiorul marilor CET-uri (toate dispun de vaste spatii de depozitare carbuni, sau cenușa, sau, pur si simplu au spații excedentare), unde se vor construi viitoarele fabrici de zahăr. Și, dacă tot e construită fabrica de zahăr/făina/sucuri, etc., tot acolo se construiește si o centrală de cogenerare pe bagasă (biomasă) dimensionată corespunzător, inlocuind vechile instalații pe gaz/carbune.

Mai jos, se poate observa conceptul la nivel de SEN:

CE SE REALIZEAZĂ ? (în afară de eliminarea unui import de zahăr nesănătos și inlocuirea cu altul sanatos)

• Simpla cultivare cu Sorg zaharat a 71,400 Ha/an duce la absorbtia din atmosferă a cca 3,6 mill t CO2/an si eliberarea unei cantități de Oxigen similare, ceea ce e foarte benefic pe lîngă marile orașe
• Producția, prin cogenerare a cca. 900-1000 MWe energie electrică verde (total controlabilă !) si decarbonarea totală a celor 7 mill. MWht din SACET-uri, care, altminteri, ar fi foarte greu de realizat. Nu intrăm în detalii dar producția de energie electrică si termică verde, ar elimina incă cca. 5-6 mill.tCO2/an
• Numai din emisiile reduse, la prețul de azi de 85 EUR/tCO2, se realizeaza economii de cca 700 mill EUR/an

După toate acestea,

SĂ ÎNȚELEGEM NEBUNIA DE NEÎNȚELES A VALURILOR HAOTICE DE REGENERABILE DIN PV ÎN ROMÂNIA

Cred că nu este zi in care ziarele, televiziunea, publicații, guvernul, ministere,  Comisia Europeană, asociații pe profil de energii regenerabile, toți, la unison ne arată cit de mult trebuie să facem din acestea pînă in 2030 si cit de și mai mult trebuie să facem ca să ajungem la zero emisii CO2 pînă in 2050.

Această nebunie a PV, generată de definiția ”prosumatorilor” din Directivele UE, de dorința legitimă a unora să mai scadă din cheltuielile cu energia dar și de obiectivele capitalismului – profitul propriu– nu-i asa (!?), a atras, de-a valma, politicieni, artisti, scriitori, oameni de tot felul, care n-au nici o legatură sau ințelegere a energiei sau economiei, s-au aruncat si ei în această viltoare, ca tot e libertate si ”free market” si, mai ales, că totul e vraiște – deci permis – in energia noastră cea de toate zilele.

Spre amuzament, sau umor amar,  justificînd cele de mai sus, citim:

https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/energie/mircea-dinescu-isi-face-parc-solar-la-mosie-asociere-cu-nume-interesante-21361157

 sau, o problema mult mai serioasă și o consider destul de gravă pe care o ridic este cea de mai jos:

https://energy-center.ro/piata-energiei-din-romania/econergy-renewable-energy-si-nofar-energy-au-dat-startul-marilor-investitii-in-solar-cel-mai-mare-parc-fotovoltaic-din-romania-si-europa-de-sud-est-a-fost-inaugurat-in-arges/, din care citez caracteristici tehnice principale:

”…Capacitate totală instalată de 155 MW, 170 de hectare teren intravilan, peste 100 de milioane de euro investiți și o producție anuală de circa 220 GWh, sunt principalele caracteristici ale parcului fotovoltaic inaugurat ieri la Rătești, în județul Argeș.

Acest parc fotovoltaic poate alimenta peste 100.000 de gospodării cu energie curată, ceea ce înseamnă eliminarea a 168.000 de tone de CO2, contribuind astfel la obiectivul României de decarbonizare, de a asigura peste 30% din necesarul de energie din surse regenerabile până în 2030….”

Din acest anunț triumfalist prin presă, care este premeditat exagerat înșelător, se ridică întrebări:

• Cum poate parcul să alimenteze peste 100.000 gospodarii ? Dupa cum spun unii care se mai pricep la energie, la 155 MW capacitate instalată, parcul ar fi conectat la SEN mai întîi și  apoi alimentează casele din Rătești, iar dacă ”intră” in SEN, acolo ”se amestecă” cu nucleare, hidro, alte PV-uri si solare, care toate astea, conduc la un factor de emisie total ponderat pe la 0,3 tCO2/MWh
• Cei 220 GWh/an nu pot elimina 168.000 tCO2 din casele din Rătești, ci din SEN, nu-i așa ? iar dacă este așa, ar rezulta ca Factorul de emisie al electricității produse in Rătești (după cum spun alții pricepuți în energie) este de 168.000 tCO2/220.000 MWh = 0,763 tCO2/MWh. Această cifră este cam factorul de emisie al centralelor pe lignit (adică ”baieții investitori” de la Nofar si ceilalți , ”aburesc” lumea că dau ei energie curată la populație, eliminind direct lignitul, ceea ce e posibil dacă considerăm productia / emisia marginală din SEN, dar, nu asta e scris prin Ghidurile de finanțare a regenerabilelor emise de Ministerul Energiei)

Sa trecem peste aceste manipulări evidente și să ne uităm la niște cifre concrete, cu mentiunea că in cazul sorgului zaharat, cantitațile de energie pot fi multiplicate, dar costul specific ramine la fel, dacă nu mai mic.

Deci, vorbim de costul decarbonarii care este adus in discutie in mod triumfalist

Uitindu-mă la aceste cifre, revin la titlul și preambulul articolului – suntem oare nebuni ? Folosesc teren agricol (sau potential cultivabil) ca să pun niste regenerabile pe el care nu produc mai nimic cu costuri mari si decarbonare marginala ?! PV-urile merg bine pe acoperișuri, pe terenuri aride, coaste deluroase necultivabile,  in deserturi africane sau americane, etc. dar nu pe terenuri din România, orice am zice.

Iar mai jos, este o sinteză a ceea ce constituie valoarea (alimentară, energetică si de emisii) a 1 Ha pentru 1 casă (fie ea din Rătești), care are in proprietate acel teren de 1 Ha cultuvat cu Sorg zaharat

A se remarca în încheiere că potențialul de energia termica și electrică a 1 ha, corespunde cu necesarul unei case sau apartment mare dintr-un oras (chiar mai mult !)

Articolul Să înțelegem nebunia zahărului, în contextul nebuniei energiei regenerabile pv apare prima dată în Contributors.

Întrucât s-au întâmplat foarte multe în ultima vreme, s-a vorbit foarte puțin despre fondurile despre investiții finanțate din bugetul național. Poate și pentru că PNRR a fost vedeta investițiilor din bani publici. Cu toate acestea, programul Anghel Saligny a făcut doi ani de la aprobare în septembrie. Dacă nu mai țineți minte ce este Anghel Saligny, vă readuc aminte că este acel program pentru care fostul premier Florin Cîțu a fost foc de țară în 2021 pentru a-l aproba, pentru a-și asigura președinția Partidul Național Liberal – pe care, de altfel, nici n-a ținut-o prea mult.

Între timp, s-au semnat vreo 2208 contracte din totalul de 4690 pe care le finanțează guvernul, prin Ministerul Dezvoltării. Valoarea totală a acestor proiecte – care nu le includ și pe cele pentru finanțarea rețelelor de gaze – este de 51 de miliarde de lei, din care s-a semnat până la finalul lui septembrie contracte de peste 24 de miliarde. Pentru rețelele de gaze, a căror oportunitate este discutabilă s-au mai alocat 15 miliarde de lei. Faptul că s-au semnat contractele nu înseamnă neapărat că au început lucrările la toate. Spre exemplu, fuseseră semnate contracte pentru lucrări de proiectare pentru aproape 1000 de proiecte.

Logica este că MDLPA a aprobat propunerile de proiecte pe care le-au înaintat primăriile și consiliile județene, urmând a finaliza anumite aprobări, documente etc pentru a putea semna contractele de finanțare, care le dă dreptul de a începe achizițiile. Ulterior, se fac deconturi pe baza facturilor de la lucrările realizate. Un aspect interesant este cel legat de modul în care s-au semnat contractele. Analiza pe care am realizat-o la Expert Forum recent arată că există discrepanțe la nivel de județe dacă facem o comparație între valorile aprobate prin ordin de ministru și cele pentru care s-au semnat contracte (vezi harta de mai jos). Procentual, cel mai bine stau județele Iași, Alba, care au încheiat contracte reprezentând aproximativ 70% din valoarea aprobată. Pe la 60% se situează și Dolj, Argeș, Suceava, Galați sau Maramureș. La extrema cealaltă se află județele Covasna, Brașov sau Caraș Severin, unde primăriile și consiliile județele au semnat contracte reprezentând 25% din valoarea totală aprobată pe județ. Cel mai rău stă Harghita, cu doar 17%. De fapt, UDMR pare că iese cel mai prost din această afacere, care poate fi un semn că nu mai are aceleași pârghii de putere, după ce a ieșit de la guvernare. În București, din 24 de contracte s-au semnat doar 2 – unul de către Primăria Sectorului 3 și unul la Sectorul 4. Sectorul 6 nu a semnat niciun contract din cele 10 aprobate prin ordin de ministru. De menționat și că primăria Sectorului 4 a primit și cel mai mare contracte finanțat vreodată prin astfel de fonduri, în valoare de 750 de milioane de lei, care are obiectivul de a consolida Piața Unirii. Dar este greu de estimat totuși de ce există astfel de diferențe doar din datele publice. Motivele pot fi multe și pot ține de calitatea proiectelor, stadiul aprobării diverselor documentații, respectarea procedurilor impuse de finanțator, disponibilitatea banilor și probabil – foarte important, influența politică a beneficiarilor.

Procent valoare contracte semnate de beneficiari (primării și consilii județene) raportat la valoarea aprobată prin ordin de ministru, pe județ (septembrie 2023).

Legat de bani, un aspect important care trebuie menționat este că programele de acest tip, precum Saligny, Programul Național de Dezvoltare Locală sau investițiile finanțate de către Compania Națională de Investiții rămân dependente și de alocări din Fondul de Rezervă al Guvernului. Deși în 2023 s-au realocat sume mai mici decât în alți ani (dar anul nu s-a încheiat), bugetul ministerului a fost suplimentat cu 15 milioane de lei pentru PNDL 1, 160 milioane pentru PNDL 2, 100 de milioane pentru Saligny și 200 de milioane pentru finanţarea Programului naţional de construcţii de interes public sau social. Acest tip de finanțare poate fi necesară și din cauze care țin de creșterea prețurilor, însă arată de fapt și faptul că aprobarea proiectelor s-a făcut ca și în cazul PNDL fără a exista în realitate banii în buget – dar s-a făcut oricum, din motive politice.

La nivel politic, distribuția de fonduri și semnarea contractelor par a fi destul de echilibrate, mai ales dacă ne uităm la PSD și PNL, care au primit pe de parte cele mai multe fonduri. Totuși, la nivelul deconturilor, aleșii PSD par a se fi mișcat ceva mai bine. După cum ziceam mai sus, comunitățile conduse de UDMR par a fi rămas în urmă și la semnarea de contracte și la deconturi.

Sume alocate, contractate și decontate, în funcție de partidul din care face
parte primarul/președintele CJ (primele 7 partide ca valoare)

Un alt aspect interesant este cel legat de achiziții. Față de PNDL, unde este complicat să faci orice fel de analiză legată de achiziții, pentru Anghel Saligny, ministerul publică la 3 luni statistici privind proiectele, unde include și achizițiile. Printre altele, este și un efect al eforturilor depuse de EFOR în ultimii zece ani, care a cerut transparentizarea programelor de acest tip. Deși datele pot fi îmbunătățite, ne arată foarte bine cine a câștigat contractele pentru proiectare și pentru execuție.

Analiza acestor informații ilustrează că s-au moștenit unele probleme de la PNDL. Adică destul de multe firme aflate pe primele locuri ca valoare a contractelor câștigate, care au legături politice sau au fost implicate în dosare penale și care impun anumite monopoluri pe piața de achiziții. Trebuie să remarcăm totuși că legăturile politice nu sunt mereu un motiv de succes – dar pot ajuta de multe ori la semnarea unui număr mare de contracte pe care nu le-ar fi câștigat neapărat în alt context. De exemplu, fondatorul unei dintre firmele implicate în cele mai mari contracte ca valoare până acum (de 250 de milioane) a fost implicat în dosare penale și are conform presei relații de afinitate cu un secretar de stat din MDLPA. Într-o încrengătură de firme apar primarul unei comune din Teleorman și asociata uneia dintre firme care a împrumutat un alt secretar de stat din MDLPA. Și găsiți mai multe exemple în raport. Desigur, nu sunt toate firmele așa și cred că este important să nu demonizăm toată piața de construcții de România, însă sunt exemple grăitoare.

Modele interesante legate de achiziții am găsit și la Compania Națională de Investiții. Spre deosebire de PNDL și Saligny, unde achizițiile sunt realizate de primării sau consilii județene, la CNI sunt centralizate. CNI funcționează sub coordonarea MDLPA și realizează proiecte standard, incluzând săli de sport, stadioane sau case de cultură. Bugetele companiei au crescut semnificativ în ultimii 3 ani, iar din 2012 au implementat proiecte de aproximativ 10 miliarde de lei. Dar metodologia de aprobare a acestor investiții este foarte neclară, lucru remarcat și de Curtea de Conturi. Revenind la achiziții, în acest caz am identificat mai multe firme care aveau contracte încheiate aproape exclusiv cu CNI. Deși nu este ilegal să închei multe contracte cu o singură autoritate contractantă, ridică cu siguranță semne de întrebare, mai ales că am identificat firme care au toate contractele prin procedurile competitive (care nu sunt directe) încheiate cu CNI. Mai mult, am identificat încrengături de firme, legate de membrii aceleași familii sau de grupuri de interese care participă în asocieri și câștigă numeroase contracte.

Cel mai probabil, câștigătorii cu legături politice nu sunt specifice doar pentru programele de investiții finanțate din fonduri naționale și nu sunt legați doar de construcția de drumuri sau de rețele de apă și canalizare. Numeroase investigații jurnalistice au arătat cum firme controlate de politicieni câștigă contracte pe bandă rulantă din proiecte finanțate prin PNRR sau prin alte fonduri europene. Iar multe dintre aceste companii sunt mari, au experiență și mulți angajați, ajungând astfel să deținută un monopol natural. Dar accesul unui număr crescut de firme de partid reduce pe de o parte competiția corectă și poate avea și efecte negative în ceea ce privește calitatea lucrărilor, mai ales dacă semnează foarte multe contracte în același timp sau nu sunt trase la răspundere.

Pe măsură ce se vor semna mai multe contracte și se vor realiza mai multe achiziții, cu siguranță Anghel Saligny va deveni un program mai interesant de analizat. PNDL se va finaliza în curând (sperăm), deci acolo întrebarea majoră rămâne cea legată de moștenirea pe care o va lăsa și cum vom măsura succesul acestui program de 47de miliarde de lei și peste 11 mii de proiecte. Întârzierile legate de implementarea PNDL nu au costat doar accesul comunităților la servicii, dar și bani, întrucât costurile unora dintre investiții au crescut semnificativ. Nu în ultimul rând, și CNI rămâne un subiect interesant, mai ales după reportajele de investigație care arată cum anumite investiții au fost construite în câmp sau au fost lăsate abandonate, deși există obligația ca autoritățile locale să asigure funcționează acestor obiective. Vom continua să monitorizăm aceste investiții, pentru a ne asigura că sunt transparente, făcute responsabil și produc efectele pe care ar trebui să le producă și anume dezvoltarea comunităților aflate în nevoie. Între timp, ne puteți urmări toate activitățile de monitorizare la https://expertforum.ro/investitii-local./

Articolul Ce se mai întâmplă cu fondurile de investiții în infrastructură finanțate de la bugetul de stat? apare prima dată în Contributors.

România este țara în care întâlnim adesea amânarea, tocmai atunci când o solutie la o chestiune veche și îndelung dezbătută tinde să apară.

Mă gândesc că, cel mai recent exemplu, este cel al Legii Transporturilor rutiere de persoane, care ilustrează, parcǎ, amânarea ca o soluție pentru o situație care pare că nu își mai găsește drumul către rezolvare.

Legea Transportului de persoane este o lege votată de Parlament încă din primăvara trecuta și a fost gândită pentru a deschide treptat piața de transport de călători după model occidental, dar și pentru a integra reguli clare de concurență și siguranță. Actul normativ se află, încă și de peste jumătate de an, în sertarele birocrației. Din diverse motive, observăm că legea votată de Parlament își găsește loc lunar pe lista de amânări a Curții Constituționale.

Documentul votat în Parlament este, totuși, unul important pentru industria de transport și pentru mobilitatea românilor.  De ce este atât de importantă această lege? Prin măsurile propuse și votate în luna mai 2023 se dorea crearea unui mediu concurențial sănătos în transportul cu autocare și microbuze, cu reguli clare și siguranță sporită pentru călători. În lipsa deciziei CCR ne aflăm într-un vid legislativ, care nu face decât să prelungească monopolul unor companii de transport și să lase autocarele să îmbătrânească pe străzi, fără o presiune legală pentru investiții în vehicule noi și mai puțin poluante.

În acești  10 ani de când luarea unor decizii privind transportul de persoane întârzie, licențele au fost prelungite automat, fără criterii clare și fără a permite concurența în această piață, deși problema a fost sesizată de Consiliul Concurenței de multe ori în ultimii ani. 

Avertismentele Consiliului Concurenței au trecut neobservate și, în lipsa unei legi, pentru a nu bloca piața de transport de persoane, în continuare vedem că Ministerul Transporturilor a venit cu o nouă amânare de prelungire a valabilității licențelor și programelor de transport rutier cu încă 6 luni, până la finele lunii iunie 2024. Argumentul este unul bine cunoscut – expirarea licențelor ar bloca deplasarea călătorilor și ar afecta drepturile constituționale, iar prelungirea este necesară pentru a preveni practicile ilicite.

Efectele blocării pieței s-ar vedea și în bugetul de stat care ar putea fi afectat de neplata taxelor și impozitelor aferente activităților de transport de persoane, în condițiile în care operatorii ar funcționa fără licențe de traseu. Prejudicii vom vedea nu doar în rândul călătorilor, ci și la nivelul întregii economii.

De 10 ani transportul de persoane așteaptă o împrospătare a cadrului legal, care să aducă și în România o piață deschisă și concurențială, o piață în care investițiile să devină obișnuință și nu doar excepție, în care companiile să fie tot mai performante pentru a-și câștiga clienții prin calitate, siguranță și confort.

Primul semn pentru o schimbare ar putea veni pe 30 ianuarie 2024, la noul termen înaintat de CCR pentru analiza Legii de Transport votată în mai 2023. Atunci am putea vedea fie o lege care să primească girul pentru promulgarea Președintelui, fie o solicitare de schimbare a variantei votate pentru o mai bună punere în practică în concordanță cu Constituția.

Așadar, încă puțin și ne lămurim pe ce drum o va lua sectorul transporturilor de persoane, care își așteaptă rândul de un deceniu pentru a trece la nivelul următor.  

Articolul Legea Transporturilor de persoane, plimbată prin sertare 10 ani apare prima dată în Contributors.

Bugetarea participativă este un instrument ce poate evalua destul de bine relația dintre administrația locală și cetățeni. Și cât de interesată și capabilă este administrația să preia idei din comunitate și să le implementeze, dar și cum arată spațiul civic în marile orașe și implicarea cetățenilor în deciziile locale. Sigur, este doar un instrument din multe altele, dar arată totuși cât de șubredă este această relație și cât de dificilă este implementarea chiar și a unor programe cu bugete mici și limitate ca tematici.  

Bugetarea participativă rămâne și în 2023 foarte puțin folosită de către administrațiile marilor orașe din România. Numai 14 reședințe de județ și o singură primărie de sector din București au derulat programe de bugetare participativă, iar alocările financiare și participarea publică au fost modeste. Sunt puține evoluții pozitive comparativ cu anul 2022 și, din păcate, mai multe negative.

5 primării reședință de județ au derulat pentru prima oară bugetarea participativă în 2023 (Bacău, Vaslui, Buzău, Satu-Mare, Târgu-Jiu), în timp ce alte 6 l-au abandonat (Primăria Generală a Municipiului București, Cluj-Napoca, Suceava, Tulcea, Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea). Numai Primăria Sector 6 a continuat programul la nivelul Bucureștiului, iar Primăria Sector 1, care a anunțat în 2022 o alocare financiară record, a abandonat programul în 2023 după doi ani de eșecuri și un program folosit mai degrabă ca un exercițiu slab de PR. 

În 2023, marile orașe (primării reședință de județ și București) au alocat programelor de bugetare participativă numai 22.95 milioane RON, o scădere abruptă față de 40.71 milioane RON în 2022. Aceste bugete sunt unele maximale, întrucât în majoritatea cazurilor alocările nu se folosesc în totalitate sau unele primării eșuează complet în implementarea programului. În același timp, aproape nicio primărie nu publică seturi de date privind gradul de îndeplinire al proiectelor și alocărilor financiare utilizate pentru a le evalua anual. Scăderea semnificativă a bugetului alocat subliniază însă un dezinteres major în implementarea programului.

Multe din proiectele depuse în cadrul programelor de bugetare participativă rezolvă mici probleme la nivel de cartiere, readuc în atenția administrației inițiative abandonate sau sunt gândite ca proiecte pilot pe tematici unde primăria face foarte puține. Publicam recent la CRPE și o analiză a strategiilor de dezvoltare locală și arătam că tematicile cu cele mai puține inițiative în pregătire sunt cele ce țin de poluarea fonică, economia circulară, accesibilitate sau, în general, cu privire la calitatea mediului și spațiului urban. Programele de bugetare participativă abundă în astfel de inițiative, semn că există totuși o decuplare între investițiile preferate de administrații și programele participative. 

La nivelul municipiilor reședință de județ, 4 din 4 administrații USR (Timișoara, Brașov, Alba Iulia, Bacău) au desfășurat programe de bugetare participativă în 2023. 4 din 15 administrații cu primari PNL au implementat bugetarea participativă în 2023 (Bistrița, Constanța, Oradea, Târgu-Jiu). 3 din 15 administrații PSD (Buzău, Pitești, Vaslui) au avut un program similar. 2 din 3 administrații UDMR au implementat un program de bugetare participativă în 2023 (Miercurea-Ciuc, Satu Mare). Primăria Târgu-Mureș, condusă de un primar independent, desfășoară programul de bugetare participativă pentru al doilea an consecutiv. La nivelul Bucureștiului, numai Primăria Sector 6 (PNL) a implementat un program de bugetare participativă în 2023. 

În analiza noastră ies în evidență câteva municipii reședință de județ. Timișoara continuă pentru al doilea an consecutiv să aibă probabil cel mai bun program de bugetare participativă din România, extinzându-l acum și ca alocări financiare, dar și tematic, spre cartiere defavorizate. Târgu-Mureș se poate lăuda cu o creștere importantă a numărului de participanți, un număr mare de proiecte finanțate și o platformă de bugetare participativă transparentă și actualizată. Buzău, care pentru un prim an de bugetare participativă, a beneficiat de o efervescență ridicată în jurul programului, dar cu o transparență scăzută privind etapa de vot și platforma de monitorizare ce impune niște semne de întrebare. 

Primăria Sector 6 pentru că a rămas singura din București cu un program de bugetare participativ funcțional și transparent, însă limitat ca acțiuni derulate. Alba-Iulia, pentru că este singura municipalitate reședință de județ cu un program ce s-a desfășurat neîntrerupt în perioada 2020-2023, dar cu o scădere a popularității programului. O mențiune specială și despre Reșița care va lansa în 2024 un program de bugetare participativă gândit împreună cu societatea civilă și cu sprijinul comunității. 

Programul de bugetare participativă se lovește însă de aceleași probleme pe care le-am semnalat și în 2022. În primul rând, un mix de incapacitate administrativă și dezinteres al administrațiilor locale în a elabora și implementa programul într-o manieră sustenabilă. De multe ori, acesta este văzut doar ca un alt obiectiv de bifat, cu regulamente și platforme copiate de la o administrație la altă, fără o delimitare clară a responsabililor pentru etapele proiectului, și o transparență foarte scăzută, în special în ceea ce ține de implementarea și monitorizarea proiectelor votate de public.  

Promovarea programului este insuficientă, multe administrații locale limitându-se în a publica programul pe pagina oficială sau pe rețelele sociale, fără evenimente publice, fără ateliere de promovare și scriere a proiectelor și fără întâlniri cu societatea civilă, grupurile civice sau cetățenii. Administrația locală nu își asumă un rol activ în susținerea bugetării participative, iar acest lucru se vede deseori în numărul limitat de aplicații primite și, din cauza neînțelegerilor privind tematica, criteriile de eligibilitate sau etapele de implementare, și într-o calitate modestă în unele cazuri. 

Etapa de analiză a proiectelor primite este și ea tratată superficial, ceea ce conduce într-un final la dificultăți în implementarea acestora. Comisia de evaluare este selectată netransparent de cele mai multe ori, în multe cazuri fără membri din afara administrației locale, fără ajustări ale proiectelor acolo unde este necesar pentru a facilita etape de implementare, iar proiectele respinse ca neeligibile nu primesc întotdeauna feedback. Componenta de monitorizare și evaluare este probabil cea mai ignorată și foarte puține administrații locale oferă o platformă actualizată în timp real a stadiului de implementarea a proiectelor și responsabili clari pentru fiecare proiect. Acest lucru a condus de foarte multe ori la frustrări din partea deponenților privind proiectele pe care le-au promovat și propus.  

Spațiul civic din ce în ce mai limitat la nivelul orașelor (cu precădere în afara celor foarte mari) conduce și el la un număr limitat de proiecte și o popularitate foarte scăzută. Rolul administrațiilor locale este unul crucial în special în această situație în a promova programul, a desfășura ateliere de lucru pentru scrierea și dezbaterea proiectelor și a asigura o participare sustenabilă. Din păcate, acest lucru se întâmplă foarte rar și de prea multe ori primăriile se limitează în a face minimul posibil. 

Am scris pe larg despre etapele bugetării participative și despre cum vedem noi un program (puțin) mai bun. Ne-am bucura să vedem o asumare mult mai clară din partea managementului de top al administrațiilor privind derularea acestui instrument și o implicare crescută a comunității locale în toate etapele programului. Și ne-am bucura ca programul să beneficieze de o transparență mai mare, cu platforme dedicate, responsabili cunoscuți pentru fiecare proiect, un calendar asumat al proiectului și raportări periodice. Acestea țin însă de mai multă voință din partea primarilor și managementul de top al primăriilor.

Raportul complet Bugetarea participativă în România. De ce administrațiilor locale le este atât de greu să lucreze cu cetățenii (autori Alexandru Damian, Dragoș Ile) poate fi accesat pe pagina CRPE.

Articolul Bugetarea participativă. De ce administrațiilor locale din România le este atât de greu să lucreze cu cetățenii  apare prima dată în Contributors.

Legislația, strategia și interesul national

Este sau nu este energia un subiect al securității naționale ? Am arătat care este importanța geostrategică a energiei și rămâne ca să convingem decidenții că dacă este parte a securității și a apărării naționale, trebuie să fie tratată ca atare.

România, la începutul fiecărui mandat de președinte, își definește o Strategie Națională de Apărare (SNAp), care trebuie să genereze strategii sectoriale. România nu a mai avut de mai mult de 15 ani o strategie energetică. Probabil că o definire mai bună ar fi “Strategie de Securitate Energetică”, mai ales în această perioadă tulbure și tensionată pentru regiunea în care ne aflăm. De asemenea Strategia de Apărare Naționala, împreună cu strategiile sectoriale trebuie să fie modelate în funcție de mediul extern. Problema este că nici după criza Covid și nici după ce Federația Rusă a atacat Ucraina, SNAp nu trebuiește modificată, deoarece este foarte cuprinzătoare. Realitățile geopolitice sunt fluide și acestea au dictat schimbări sau ajustări în strategiile de securitate și apărare sau sectoriale ale tuturor statelor care sunt influențate de crizele internaționale. Riscurile, amenintările, vulnerabilitățile și pericolele sunt altele după februarie 2022. Și oportunitățile sunt altele! Războiul de la graniță a schimbat multe și România, ca parte a Uniunii Europene și NATO, a demonstrat că în unele domenii s-a adaptat iar în altele a fost prinsă nepregatită.

Reiau de câte ori am ocazia: “Securitatea energetică a unei țări este parte integrantă a doctrinei naționale de securitate. Securitatea Energetică este o condiţie a existenţei statului român, un drept internaţional inalienabil şi imprescriptibil, rezultat din dreptul statului asupra resurselor sale energetice şi din tratatele europene şi euroatlantice, care trebuie să devină unul din obiectivele de guvernare pe termen lung. Securitatea energetică presupune asigurarea necesarului de consum de energie sub aspectul accesibilităţii la resurse şi a disponibilităţii accesului pe termen lung.”

La aceasta, hai să îi zicem definiție, adăugăm sintetizarea ministrului Burduja: „Energia trebuie să fie sigură, iefină și verde”. (Uneori sunt gelos că nu am avut eu această putere de sinteză.)

Legea 203 / 2015, privind planificarea apărării, specifică obligația președintelui României ca la începutul fiecărui mandat să realizeze Strategia Naționala de Apărare. De asemenea se elaborează și Strategia Militară a României.

În Strategia Națională de Apărare, elaborată la începutul lui 2020, în care securitatea energetică definită ca parte a securității naționale extinsă și care trebuie asigurată, se spune că Federația Rusă are un comportamentul agresiv, desfășoară acțiuni de militarizare a regiunii Mării Negre și desfășoară operațiuni de tip hibrid ce au ca scop menținerea unui climat tensionat și de insecuritate.

Cred că nu mai există nici un dubiu că războiul hibrid dus de Federația Rusă în România are cel putin patru componente: operațiunile de sabotare a industriei energetice, războiul cibernetic, operațiunile psihologice de manipulare și operațiuni de corupere a unor decidenți.

Noi nu putem demonstra care au fost operațiunile de sabotare a industriei energetice românești, dar dacă facem o analiză comparativ istorică din 2009 încoace, vedem că: România nu mai are un institut de cercetare fiabil pentru industria energetică, că industria energetică s-a degradat în ultimii ani, în companiile coordonate de Ministerul Economiei sau după caz, Ministerul Energiei, constatăm că nu au mai fost făcute investiții majore și chiar retehnologizări, multe capacități de producție fiind retrase din cauza uzurii, uzurii morale, având ca rezultat neprimirea autorizațiilor de mediu sau autorizațiilor ISCIR. Astfel începând cu 2019 România nu a mai fost în stare să-și asigure necesarul de consum, devenind o țară net importatoare de energie electrică și gaze. În susținerea acestei subpoziții venim și cu câteva întrebări: de ce expoatarea de gaze din resursa de gaze de la Caragele, de 30 miliarde metri cubi (mmc), a stagnat, fiind necesara venirea ministrului Burduja pentru a o revigora? Rămânând tot pe tărâmul Romgaz: De ce această companie s-a retras în primăvara lui 2020 din join-ventures-ul de la Alexandroupoli a terminalului NLG Gastrade, în care era partener cu grecii de la Desfa și bulgarii de la Bulgartransgas? De se s-a întârziat aproape 10 ani demararea proiectului de extracție de gaze din perimetrul de mare adâncime Neptun Deep? Cum e posibil ca termocentrala de la Iernut să nu fie finalizată după atâția ani?

Specialiștii în cyberwar ne spun că peste 70% din atacurile cibernetice au fost asupra sistemului energetic, instituțiilor guvernamentale și infrastucturii de transport.

Să amintim și câteva operațiuni de manipulare: Chevon și gazele de șist de la Pungești sau OMV – Petrom, poluarea din Bucuresti este din cauza Elcen-ului și „cutremurele” din zona Gorj sau cea care este în derulare: NuScale – Nuclearelectrica și SMR-urile „scumpe și neomologate nici măcar în SUA” care „fac experiențe” pe români.

De corupția din energie doar vă reamintesc de „băieții deștepți din energie” care au băgat în procedură de insolvență Hidroelectrica acum niște ani sau de cel mai mare scandal, care se află în derulare și care sigur se va extinde și pe anii precedenți, în care DNA-ul are în vizor „clanul băieților cu negru sub unghii” care au devalizat sistematic CE Oltenia.

Este bine să citim câteva pasaje din SNAp, reamintindu-vă că este scrisă în 2020!

„România trebuie să dispună de resurse, forţe şi mijloace proprii, corespunzător intereselor, profilului şi potenţialului său.”

„Disputele, inclusiv de natură armată, pentru acces la resurse naturale, vor deveni mai acerbe. (…)”

„Potențialul de escaladare a tensiunilor existente în regiune, pe fondul consolidării posturii ofensive şi agesivităţii Federaţiei Ruse din ultimii ani şi al perfecţionării instrumentarului hibrid pe care îl utilizează, reprezintă o preocupare majoră de securitate în context național.”

„Distorsiunile de pe pieţele energetice, precum şi acţiunile, sau după caz, inacţiunile care lezează interesele economice strategice ale României coroborate cu proiectele concurente ale unor actori statali sau non‐statali afectează eforturile României de asigurare a unui nivel suficient al securității energetice.”

„Interferențe nedorite și preluări străine ostile ale unor operatori economici de interes național și a unor procese vitale precum telecomunicațiile, energia și porturile pot dăuna securității naționale și ordinii publice. Infrastructurile necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sunt, în lipsa unor eforturi conjugate şi coerente de modernizare, digitalizare şi finanţare optimă, expuse agresiunilor interne şi externe şi pasibile a fi aduse în stare de nefuncţionare.”

„Evoluţiile în plan intern şi regional pot genera şi alţi factori de risc de natură (…) a se reflecta negativ asupra stabilităţii economice necesare dezvoltării statului român, în domenii vitale, cu infrastructurile aferente (inclusiv cele critice) – energie, industrie, transporturi. (…)”

„Direcțiile de acțiune vizează (…) prevenirea şi contracararea riscurilor şi promovarea oportunităţilor în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii economico-financiare, a securităţii energetice, a intereselor economice ale României în regiunea extinsă a Mării Negre și în regiunea Balcanilor.”

Există și direcții de acțiune ce vizează dimensiunea energetică, cum ar fi: „asigurarea securităţii energetice prin adaptarea operativă şi optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare, dezvoltarea de capacităţi de producere a energiei, creşterea eficienţei energetice, dezvoltarea proiectelor menite să asigure diversificarea accesului la resurse și transformarea României într-un actor important pe piața energetică, prin valorificarea resurselor de care dispune în Marea Neagră, creşterea capacităţii de interconectare şi a competitivităţii, inclusiv prin implementarea obiectivelor Uniunii Energetice, reducerea dependenței de combustibili fosili prin utilizarea inovațiilor viitoare în generarea de energie, inclusiv energie verde, nepoluantă, ceea ce va ajuta la rezolvarea problemele generate de schimbările climatice, energia fiind de importanță vitală pentru continuitatea socială.”

Și în Strategia Militară se amintește de amenințarea infrastructurilor critice și a siguranței energetice a statelor-țintă (ale Federației Ruse), precum și că sistemul energetic național este declarat ca infrastructură care susține efortul de apărare.

Problema nerespectării SNAp am ridicat-o acum trei ani! Din 2019 până în vara lui 2023 energia a fost birjărită de un posibil grup infracțional ce astăzi se află în vizorul DNA. Dar să lăsăm procurorii să își facă treaba …

Consiliul Suprem de Apărare este înființat conform Legii 415 din 2002 în care se specifică componența acestuia: „ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidential pentru securitate naţională”.

La vremea când s-a elaborat și aprobat această lege ministerul de resort care se ocupă de energie era Ministerul Industriei și Resurselor. Acesta s-a reformat de câteva ori în 22 de ani iar la anumite momente s-a împărțit, energiei atribuindu-i-se un minister dedicat. Noua arhitectură guvernamentală nu a schimbat și componența CSAT-ului, cu toate că obiectul de activitate al Ministerului Energiei se află printre problemele de care acesta trebuie să se ocupe prin lege.

De ce a important ca Ministerul Energiei să intre în CSAT?

În Programul de Guvernare se specifică la capitolul dedicat energiei o mulțime de obiective, ținte și acțiuni. Vă amintesc ca programul de guvernare este pentru 2023 – 2024. Cred că niciunul dintre cei care l-au scris nu a condus o companie de stat, pentru că nu cunoaște procedurile legale de investiții și de achiziții, acestea fiind concepute în mulți pași greoi și birocratici prin care funcționărimea din aceste companii cu greu își asumă vreo decizie. De asemenea, țintele de investiții sunt multe și în mare parte corecte. Problema este că de la dorință până la putință e drum anevoios prin hățișul legislativ. Mă gândesc numai la proiectele majore (și strategice) desfășurate de Nuclearelectrica, la proiectul Tarnița – Lăpușești sau la proiectele companiilor care dezvoltă capacități pe gaz. Realizarea caietului de sarcini, durează, dar procedura de achiziție a unui studiu de fezabilitate sau a unui proiect sau a echipamentelor sunt un întreg calvar iar uneori DNA-ul a s-a sesizat că ar exista și corupție în aceste procese.

Sunt deacord că toată această legislație greoaie și stufoasă este împotriva corupției, dar pentru atât de multe proiecte strategice, ca urmare a unor decizii strategice, lucrurile pot fi simplificate prin trecerea prin CSAT. Nu cred că cineva poate bănui membri CSAT de corupție (mulți, importanți și din instituțiile de forță ce luptă cu corupția). Nu cred că vreo mare companie ce poate fi angrenată în aceste proiecte strategice ar încerca să corupă pe cineva.

Cu alte cuvinte, dacă au fost luate deciziile strategice, CSAT-ul să faciliteze și punerea în operă a acestora!

Articolul Ministerul Energiei trebuie să fie în CSAT! apare prima dată în Contributors.

București: 24 km de bandă dedicată pentru autobuze\troleibuze, 76 de sancțiuni aplicate în 12 luni și 65 de vehicule care au circulat neregulamentar pe o singură bandă de autobuz, în decurs de 60 de minute.

Crearea unui sistem de transport public modern, extins, rapid și predictibil nu depinde doar de înnoirea flotei, ci și de ansamblul fluxurilor care asigură și reglementează acest sistem.

Birocrația, dușmanul transportul public

Somnul autorităților (primărie, politie, etc) încetinește transportul public, încurajează lipsa de bun simț și încălcarea legii.

Reorganizarea traseelor fără analize temeinice

Atribuțiile și competențele în sfera transportului public de persoane din București și Ilfov sunt partajate între Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Transport Public București – Ilfov (TPBI) și patru societăți de transport public.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Transport Public București – Ilfov (TPBI)

TPBI este responsabilă de organizarea, gestionarea, monitorizarea și controlul serviciului de transport public, de planificarea serviciului și de acțiunile de asigurare și îmbunătățire a mobilității.

Operatorii de transport public

Realizarea efectivă a serviciului de transport public în București și Ilfov a fost încredințată prin contract către 4 operatori.

Cele 4 societăți care prestează aceste servicii, în baza unor contracte de delegare, sunt:

• Societatea de Transport București (STB).
• Serviciul Transport Voluntari (STV).
• Ecotrans STCM SRL (Chitila).
• Regio Serv Transport  SRL (Buftea).

TBPI este responsabilă de realizarea politicilor de transport public, inclusiv de elaborarea programelor de circulație și reconfigurarea traseelor mijloacelor de transport public în Regiunea București – Ilfov.

Doar că, de la teorie la practică drumul este lung iar în realitate, adesea, analizele detaliate și studiile complexe sunt înlocuite cu decizii politico-birocratice luate pe genunchi.

Studiu de caz – linia STB 783

În a doua parte a anului 2023, Primăria Municipiului București și Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Transport Public București – Ilfov (TPBI) au decis reorganizarea liniei de autobuz care asigură legătura Bucureștiului cu Aeroportul Otopeni (linia de autobuz STB 783).

Astfel, începând cu data de 1 decembrie 2023, linia expers 783 a fost reorganizată, fiind transformată în linia 100 iar traseul a fost reconfigurat.

Doar că,  dincolo de triumfalism și exercițiul de imagine, realitatea este cel puțin îngrijorătoare.

Responsabilii cu planificarea și organizarea transportului public (Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Transport Public București – Ilfov și Primăria Municipiului București) nu aveau nici măcar un set de date de bază care să fundamenteze această decizie.

Astfel, TPBI nu deține nici măcar date referitoare la fluxurile de călători care au utilizat linia 783 în anul 2023.

La data la care s-a luat decizia reorganizării traseului liniei (de autobuz) expres 783, dintre Piața Unirii și Aeroportul Otopeni, TPBI avea date despre numărul de pasageri numai pe câteva luni.

Astfel, la 1 decembrie 2023 (data la care linia de autobuz STB 783 a devenit linia 100), structura care are atribuții privind organizarea și planificarea transportului public în București (TBPI) deținea date privind numărul de călători care au utilizat această linie expres pentru aproximativ 4 luni, respectiv pentru perioada 25.07.2023 – 01.12.2023 (1.450.090 pasageri).

Cum pot schimbările planificate să îmbunătățească sistemul de transport public și să crească atractivitatea acestui serviciu, dacă responsabilii nu au nici măcar imaginea acelui sistem sau a unor componente ala sale?

Deși Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Transport Public București-Ilfov (TPBI) are la dispoziție pe lângă mijloace clasice de stabilire a numărului de pasageri și unele moderne, inclusiv sisteme de numărare a călătorilor, dispune de aproximativ 160 de angajați iar cuantumul salariilor în ultimii 2 ani a fost de aproximativ 21 milioane de lei (peste 4 milioane de euro).

Cu un serviciu de transport public planificat pe genunchi, fără analize detaliate, fără date și informații complexe, fără un sistem performat de modelare a datelor (lipsit și de informații elementare) este garantat eșecul transportului public în competiția cu autoturismele personale și cu mijloacele de transport alternativ.

Dar birocratia merge înainte și autoritățile pot poza triumfalist lângă mijloace noi de transport public.

Benzi dedicate pentru transportul public. Sau pentru “speciali”?

La nivelul Capitalei există aproximativ 24 km de benzi dedicate transportului public rutier.

Inclusiv cele realizate în stațiile STB.

În funcție de modul de organizare, culoarele de transport public sunt de două tipuri:

• Culoare identificate prin indicatoare și marcaje rutiere.

• Culoare identificate prin indicatoare și separate de restul fluxurilor rutiere (de regulă prin bolarzi).

Numai că nu întotdeauna semnalizarea rutieră și benzile dedicate transportului public sunt respectate de toți participanții la trafic.

Și atunci, pe lângă educație și măsuri de informare este necesară și intervenția forței legii, inclusiv prin  sancțiuni.

Doar că aici apare o dublă problemă:

• Pe de o parte, legată de ineficiența administrativă.

• Pe de altă parte, legată de ineficiența legislativă.

Atribuțiile pentru asigurarea respectării benzilor dedicate transportului public în București revin Poliției Locale a Municipiului București (PLMB), pentru oprirea și staționarea autovehiculelor pe coridoarele rutiere dedicate transportului public și structurilor Ministerului de Interne (Poliția Capitalei și Brigada de Poliție Rutieră București), care au atribuții referitoare la sancționarea șoferilor care circulă pe benzile dedicate mijloacelor de transport public.

Poliția Locală a Municipiului București (PLMB) – o picătură de normalitate, o mare de nerealizări

Într-o perioada de peste 12 luni (de-a lungul anului 2023 și la începutul anului 2024) polițiștii locali subordonați Primăriei Capitalei au reușit să aplice 76 de sancțiuni, dintre care 25 de avertismente, șoferilor care oprit sau staționat pe benzile dedicate transportului public.

Brigada Rutieră și Poliția Capitalei – monumente ale ineficienței

Circulația neregulamentară a autovehiculelor pe benzile speciale ale STB din București este un fenomen mai răspândit decât oprirea / staționarea pe aceste culoare.

Cu toate acestea, Brigada de Poliție Rutieră București și Poliția Capitalei (din subordinea Ministerului de Interne) asistă pasiv la acest fenomen, care blochează dezvoltarea sistemului de transport.

Aceste instituții au dovedit prin poziții publice că știu ce măsuri trebuie adoptate, cunosc legea dar nu o aplică, refuzând să precizeze dacă pe parcursul anului trecut au dispus vreo măsură pentru a asigura circulația mijloacelor de transport ale STB pe benzile dedicate sau dacă au aplicat vreo sancțiune.

Experimentul

Pornind de la nerealizările Poliției Locale a Municipiului București, dar mai ales ale Poliției Capitalei și Brigăzii de Poliție Rutieră București am făcut un experiment, referitor la respectarea regulilor de circulație pe benzile dedicate transportului public din București.

Astfel, timp de o oră am observat cum se circulă pe coridorul STB (separat de restul fluxurilor de trafic) de pe bulevardul Aviatiorilor din București, pe sensul dintre Statuia Aviatorilor și Piața Charles de Gaulle.

Experimentul a fost realizat vineri, 8 matie 2024, între orele 16.00 – 17.00.

Practic, în acest interval pe banda dedicată autobuzelor STB au circulat 45 de autovehicule (exceptând autobuzele STB și taxiurile), dar și 20 de motociclete și scutere (15 dintre acestea aparținând companiilor de livrare a mâncării).

Dintre cele 45 de autovehicule care nu au respectat regulile de circulație și au utilizat banda specială pentru transport public au fost și 3 autospeciale MAI, două ale Jandarmeriei și una a Poliției Capitalei.

Niciuna dintre aceste autospeciale ale Ministerului de Interne care circulau pe banda STB nu avea semnale acustice și/sau luminoase în funcțiune.

Majoritatea covârșitoare a celor care au circulat pe banda STB în acest interval au fost autovehicule înmatriculate în București  (32), la care se adaugă cele 3 autospeciale MAI, apoi 4 autoturisme înmatriculate în județul Ilfov, 2 în județul Argeș, 2 aparținând Corpului Diplomatic, unul înmatriculat în județul Sibiu și unul în județul Galați.

Aceste constatări nu pot fi extrapolate deoarece datele culese nu sunt aplicabile multor zone, tipuri de strazi cu benzi dedicate transportului local de persoane, zile sau intervale orare și de aceea nu pot fi introduse într-un sistem de modelare a datelor care să ofere o perspectivă generală asupra respectării priorității autobuzelor și/sau troleibuzelor STB pe coridoarele speciale pentru circulația acestora.

Este doar un semnal de alarmă adresat autorităților.

Adaptarea legislației la realitățile mobilității urbane

Pe lângă ineficiența autorităților care frânează dezvoltarea transportului public local, o altă piedică este ridicată de reglementările neadaptate realităților.

La nivel legislativ, intervențiile se pot realiza pe două paliere:

1. La nivelul uniformizarii atribuțiilor instituțiilor de control (poliție și poliție locală).

• La nivelul legalizării probelor obținute cu ajutorul echipamentelor digitale, inclusiv foto-video.

Uniformizarea atribuțiilor instituțiilor de control

Este necesară o modificare a legislației prin care să fie uniformizate atribuțiile poliției locale și poliției din subordinea Ministerului de Interne (inclusiv Poliției Rutiere), astfel încât acestea instituții să  poată acționa similar pe coridoarele dedicate transportului public și să poată aplica sancțiuni atât pentru oprire / staționare, cât și pentru circulația celorlalte autovehicule pe aceste benzi dedicate.

Practica a demonstrat, cel puțin în București, o lipsă de eficiență a poliției și un fenomen al păsării responsabilității de la Poliția Locală București la Poliția Rutieră și invers.

Legalizarea probelor obținute cu ajutorul echipamentelor digitale / inclusiv foto-video

Dezbaterea publică și inițiativa legislativă aflată în Parlament, referitoare la utilizarea imaginilor (sub forma capturilor foto și video), realizate de cetățeni în trafic, omit o altă componentă importantă, respectiv utilizarea imaginilor obținute de camerele publice.

Logic și practic, primul pas al legalizării probelor foto / video pentru constatarea abaterilor de trafic era cel referitor la folosirea imaginilor surprinse de camerele publice (deținute de autorități și instituții publice, inclusiv locale).

Multe autorități publice locale (cum este și cazul celor din București), dețin echipamente de monitorizare amplasate în locuri publice, inclusiv pe arterele de circulație.

Și în acest caz este nevoie de o etapizare a măsurilor pentru a asigura eficiența acestora și a evita blocarea procesului legislativ (inclusiv în etapa de analiză a constituționalității actului normativ), astfel:

• În prima etapă se uniformizează atribuțiile poliției locale și a poliției din cadrul Ministerului de Interne, ambele instituții urmând să aibă competențe de aplicare a sancțiunilor atât pentru oprire / staționare, cât și pentru circulația pe benzile dedicate transportului public.

• În cea de-a doua etapă sunt legalizate ca mijloace de probă capturile foto / video obținute de camerele instalate de autorități și instituții publice în interiorul localităților și asigurarea accesului poliției și poliției locale la aceste date.

• În cea de-a treia etapă, pe baza experiențelor cu dispozitivele foto / video publice, se poate extinde aria mijloacelor de probă și cu capturile persoanelor fizice, stabilindu-se o serie de limitări și măsuri asiguratorii.

Pasivitatea instituțiilor cu atribuții de asigurare a respectării regulilor pe benzile dedicate transportului public încurajează nerespectarea acestor reguli, ceea ce contribuie la reducerea vitezei de circulație a mijloacelor de transport public, nerespectarea graficelor orare, întarzieri, lipsă de predictibilitate, acțiuni care afectează potențialul acestui sistem, creșterea numărului de pasageri și în final, îmbunătățirea condițiilor de trafic.

Deși sistemul de transport public  local / metropolitan din București reprezintă o componentă esențială a transportului de persoane și un garant al îmbunătățirii mobilității în zona București – Ilfov, deși s-au facut pași importanți în procesul de înnoire a parcului de autobuze, troleibuze și tramvaie, birocrația, lipsa de competență și delăsarea autorităților (primărie, poliție, autorități locale de transport – TPBI) limitează semnificativ potențialul de dezvoltare al acestui sector și transformarea lui în coloana vertebrală a transportului de persoane din Capitală.

Partajarea competențelor între autoritățile publice cu atribuții în sfera transportului local de pasageri din București nu a dus la eficientizarea acestui serviciu, generând în multe momente degringoladă și lipsă de eficiență.

Articolul Frânele transportului public din București apare prima dată în Contributors.

Decizia instanței arbitrale (luată cu o majoritate de 2 la 1) în litigiul intentat statului român de compania canadiană ce a încercat să dezvolte un proiect minier în zona Roșia Montană este, în mod evident, una foarte bună pentru România. Practic, nu va trebui să se plătească nimic din miliardele de dolari solicitate ca despăgubiri de acea companie.

Chiar dacă a câștigat procesul respectiv (și sunt șanse mari ca decizia să fie menținută în eventuala cale de atac, posibilitățile procedurale de a contesta o decizie arbitrală fiind foarte reduse), există, totuși, riscul ca România să piardă mult mai mult, per total, decât risca să o facă în procesul în sine, dacă nu se va poziționa pragmatic și echilibrat în anii care urmează.

Astfel, deja au apărut destule voci care pun sub semnul întrebării activitățile miniere în general sau care cer să nu se mai reînnoiască diverse licențe miniere sau să nu se acorde unele noi sau care solicită extinderea ariilor protejate în zone cu resurse etc.

Or, deși majoritatea vocilor respective sunt respectabile și mediul înconjurător este, clar, important, cred că, pe ansamblu, concluziile care trebuie trase sunt mai degrabă altele, fiind necesar să fie avute în vedere cel puțin aspectele de mai jos.

(1)        În primul rând, dacă ne uităm la mai toate țările dezvoltate care au avut sau au resurse, abordarea rațională timp de sute de ani a fost aceea de a facilita exploatarea lor. Practic, de a folosi avantajul existenței unor astfel de resurse pentru dezvoltare și bunăstare.

Nu este vorba doar de faptul că, până să înceapă să folosească resursele subsolului, omenirea s-a zbătut în sărăcie, ci și de faptul că într-o lume globalizată și în tensiune din ce în ce mai mare, în care concurezi cu alte țări și blocuri, cum este cazul în prezent, avantajele competitive contează.

Astfel de avantaje pot face diferența pe termen mediu și lung – de la autonomie strategică și importanță geopolitică pe diverse paliere, la mai multe venituri pentru infrastructură, educație, pensii sau mai puțină emigrație etc.

(2)        Pot exista, desigur, situații deosebite în care alte considerente să fie mai importante. Din punct de vedere logic, situațiile în care să se prefere să nu se exploateze resursele ar trebui văzute însă ca excepții (ce necesită un standard ridicat de justificare).

(3)        Or, în România, s-a tins în ultimii 30 de ani să se inverseze ordinea obișnuită a abordărilor de avut în vedere. Deși unele zone cu resurse naturale încă în operare (în special, cărbune) continuă să fie utilizate fără cine știe ce probleme, resuscitarea zonelor cu diverse alte resurse abandonate la un moment dat în trecut sau lansarea unor proiecte miniere noi – pur și simplu nu prea s-au întâmplat.

În majoritatea situațiilor nu a fost vorba de lipsă de interes investițional. Doar că, fără să fie asumată explicit vreo anumită poziționare constantă guvernamentală, mai toate încercările de a dezvolta activități miniere noi în România au eșuat în cele din urmă în diverse instanțe judecătorești sau rămân la stadii incipiente, legat, în principal, de motive procedurale.

(4)        O primă cauză a ținut, probabil, de punctul de plecare din 1989. Pentru că statul nu mai avea bani pentru investiții noi majore, precum cele implicate de proiecte miniere, iar eventuale investiții din străinătate în resurse erau percepute, parțial, ca o reflectare a unei pierderi de suveranitate, unii decidenți au tins spre o amânare a subiectului sau o tolerare fără vreo sprijinire efectivă. Partea de influență sovietică a promovat aceeași idee, doar că din motive foarte diferite. Pentru că sovieticii nu aveau bani de investit în activități miniere în România, dar nici nu doreau vreo dezvoltare a lor cu capital occidental, au manipulat local pe unde au putut tot în sensul nefolosirii resurselor.

Un alt aspect de punct de plecare a derivat din abuzurile comunismului cu privire la proprietatea privată. Acestea au generat după 1989 nu doar presiunea naturală pentru restituiri în natură, ci și o presiune mai largă spre evitarea oricărei intruziuni a statului în proprietatea privată indiferent de motiv. Pentru mulți ani de zile devenea dificil atât politic, cât și juridic, să se asume exproprieri pentru proiecte investiționale, aspecte cu o probabilitate mult mai mare să fie relevante pentru proiecte miniere decât pentru alte proiecte. 

(5)        O altă cauză, legată parțial de cea de mai sus, a ținut de manipularea extinsă în jurul sloganului «nu ne vindem țara». Acesta a fost promovat inițial de unele segmente de elite de facto pentru a manipula populația în direcția sprijinirii abordării de închidere a țării față de capitalul exterior din primii 6 ani de după Revoluție pentru a facilita acapararea pe tăcute, și fără concurență (mult subevaluat), a unor active și resurse diverse de către o parte din noii capitaliști români.

Sloganul respectiv a ajuns gradual să limiteze clasă politică și efectiv, nu doar declarativ. Este și în prezent speculat excesiv pe un spectru larg – de la adversari/concurenți ai României care doresc cât mai puține investiții la noi, la segmente de populație și de funcționari publici care văd suspicios mai orice investiție din afara României în resurse pe ideea că »sigur o să ne cumpere străinii pe nimic».

Nu este de ignorat nici efectul interpretării distorsionate a unor mesaje precum „țara nu este a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri”.

(6)        O a treia cauză importantă a fost reprezentată de mineriade. Șocul creat de acestea la nivelul partidelor de dreapta și societății civile, precum și rolul lui Ion Iliescu & company în organizarea lor, pe partea de stânga, au generat mulți ani (și în contextul oprobiului international) o rezervă pe mai toată linia politică și civică cu privire la potențarea industriei miniere în România.

Pierderile financiare ale multor proiecte miniere în noul context global de atunci au generat ocazia potrivită pentru abordarea ambelor probleme – reducerea subvențiilor și slăbirea semnificativă a mișcărilor sindicale din minerit. Costurile mari asumate cu programele de restructurări au fost văzute ca meritând, pe ansamblu, din ambele perspective.

O consecință indirectă, dar importantă, a mineriadelor a fost, astfel, aceea de a face ani de-a rândul fundalul general și mai puțin propice pentru sprijinirea proactivă de către stat a vreunor noi proiecte miniere.

(7)        O a patra cauză a ținut de aderarea la Uniunea Europeană. Deși aderarea la UE este, de departe, una dintre cele mai mari realizări ale României, mineritul a fost unul dintre puținele sectoare care, clar, au avut de pierdut din aceasta.

De exemplu, numeroasele reguli noi au necesitat autorităților publice ani de zile pentru „digerare”, ceea ce, cuplat cu reticența tradițională de asumare în lipsa unui ordin de la decidentul politic, a îngreunat în sine aprobarea mai oricărui proiect complex.

De asemenea, Uniunea Europeană era, deja, în plin proces de externalizare a multor furnizori, fiind blocul care a abordat cel mai mult lucrurile din punct de vedere politic ca și cum „sfârșitul istoriei” anunțat după încetarea Războiului Rece chiar venise.

Aici, merită menționat că atât „colectivizarea” deciziilor, cât și delegarea unor decizii, tind, în general, să aibă un efect de deresponsabilizare și de subapreciere a riscurilor.

Așa cum o parte din elitele de facto de la noi au renunțat să mai analizeze destule aspecte autonom după aderare, mulțumite că au urcat pe vaporul european, și la nivelul UE, delegarea securității militare către Statele Unite a făcut mult mai facilă asumarea politică și a altor tipuri de dependențe externe.

Considerând că nu mai erau riscuri notabile de afectare a circuitelor de aprovizionare din afara UE sau de perturbare geopolitică, UE a ajuns ca – în pragul războiului din Ucraina –  să consume aproximativ 25-30% din metalele și mineralele extrase din lume, dar să acopere doar aproximativ 3-4% în intern.

Războiul respectiv și conștientizarea necesarului de resurse minerale pentru tranziția energetică au dus însă la o ajustare de direcție în ultima perioadă, după cum vom discuta mai mult la un alt punct mai jos.

(8) O a cincea cauză a ținut de evoluțiile culturale în țările UE – unele naturale și necesare – altele manipulate. Creșterea confortului favorizează, în general, o preocupare mai mare pentru conservarea ca atare a ceea ce se vede în jur în natură, aspect, clar, pozitiv, dar, ca mai orice în viață – până la un punct.

De asemenea, pentru că puterea de cumpărare generală a crescut mult în UE, dar doar un procent redus de populație (aproximativ 17%) a mai rămas implicată direct în producție, din ce în ce mai mulți oameni au tins să perceapă bunurile din jur ca fiind la îndemână, simplu de procurat și ușor de înlocuit.

Este mult mai greu de făcut legătura între mașini, calculatoare, telefoane sau case și miile de mine în operare la nivel global și circuitele logistice complexe care permit extragerea materiilor prime necesare acestora și aducerea lor la fabricile care, mai departe, aprovizionează cu produse finite, prin distribuitori, mall-uri, depozite etc.

Pentru că protejarea mediului este și văzută favorabil de mai orice om normal și s-au putut procura resurse destul de ieftin din alte țări din lume, iar minerii alimentaseră mișcări sindicale puternice, s-a tins și politic spre evoluții defavorabile mineritului.  

Cele de mai sus au fost speculate de războaiele culturale pentru promovarea unor zone din ce în ce mai mari de exagerări și dezechilibre. Țări precum Rusia, de exemplu, au integrat de peste 50 de ani în acțiunea externă sprijinirea segmentelor mai radicale din zona politicilor verzi, fiind direct interesate de dependențe cât mai mari de surse de energie și de materii prime externe la nivelul Uniunii Europene, și nu numai[i].

Aceasta nu înseamnă, desigur, că nu ar fi numeroși poluatori fără nicio jenă sau că marea majoritate a mișcărilor ecologiste nu ar fi sincere sau nu ar avea un rol pozitiv sau nu ar fi necesare, dar trebuie înțeles și că, de la un punct încolo, unele poziții ajung pur și simplu să servească mult mai mult adversarilor Uniunii Europene și devin deconectate de echilibrul necesar pentru păstrarea competitivității.

Mai trebuie conștientizat și faptul că dacă nu se folosesc resursele din UE, dar se consumă aproximativ 25-30% din resursele obținute din proiecte miniere din afara UE, nu prea se protejează niciun mediu – dacă avem în vedere ansamblul planetei. Dimpotrivă, este facilitat un minerit cu mult mai puțină grijă pentru mediu, doar că pe alte continente, fiind generate, totodată, volume mari de transportat pe distanțe mai lungi.[ii]

În orice caz, dacă UE nu rămâne competitivă global, nici politicile vizând protecția mediului nu vor putea rămâne sustenabile pe termen mediu. Un echilibru mai bun este important pentru succesul ambelor paliere.

(9) O a șasea cauză a ținut  – pe fondul de mai sus – de cadrul instituțional și legislativ din România relevant pentru minerit. Proiectele miniere implică în mai orice țară cât de cât modernă un număr mare de diverse autorizații și avize. Acesta nu este un aspect excesiv în sine, dar am avut ocazia să lucrez pe proiecte miniere, inclusiv recent, și cred că merită să fie cunoscute mai bine câtveva aspecte.

(a) Unul este acela că nu există vreo coordonare oficială în România cu privire la implementarea proiectelor miniere.  

De exemplu, licența de exploatare minieră nu oferă, de fapt, vreo garanție că poți și exploata efectiv perimetrul la care se referă.

Deși resursele subsolului fac parte din domeniul public al statului și licența respectivă îți dă dreptul să le exploatezi, ca să ajungi la ele trebuie să treci prin … sol. Or, acesta poate fi deținut de sute sau mii de proprietari privați. Dacă ai nevoie de suprafețe mai mari pentru a accesa resursele respective, ceea ce, de regulă, este cazul, trebuie, așadar, să încerci să cumperi sau să dobândești un alt fel de drept de acces prin negocieri cu foarte multe persoane fizice. Posibilitățile actuale de expropriere sunt limitate sau nu sunt folosite din motive politice și, parțial, juridice.

Probabil nu va surprinde faptul că, atunci când se află de o eventuală intenție de a dezvolta un proiect minier, mulți proprietari din zonă cresc semnificativ prețurile sau cumpără porțiuni noi care le par bine plasate pentru a negocia cât mai sus etc.

Au fost și destule situații în care s-a început plantarea de copaci și construcția a tot felul de bojdeuci în zonele relevante pentru a beneficia de diverse despăgubiri calibrate mai puțin inspirat de unii investitori în astfel de proiecte.

De asemenea, la nivel instituțional, nu există vreun organism în România care să sprijine coordonat obținerea de investitorii în proiecte complexe a autorizațiilor necesare. Desigur, ideea nu este aceea de preluare de către stat a responsabilității avizării, dar nu este eficient nici să lași un investitor să interacționeze, practic, de multe ori separat, cu zeci și zeci de autorități emitente, fără vreo presiune formală asupra acestora spre limitarea problemelor rezultate din insuficienta corelare a proceselor de autorizare.

(b) Nu există nici claritate legislativă cu privire la unele aspecte ce trebuie acoperite prin documentațiile tehnice, iar autoritățile, de multe ori, nu răspund la solicitări de clarificări decât prin indicarea prevederilor legale a căror clarificare, de fapt, se solicitase. Nici nivelul de acces cu privire la unele tipuri de date nu pare bine calibrat în prezent din perspectiva unui investitor bine intenționat și care trebuie să ia decizii informate. Este foarte posibil ca unele state concurente să știe mult mai multe despre datele respective decât ce poate accesa în timp util un investitor la noi.

(c) Sancțiunile în caz de greșeli în procesul vast și complex de autorizare sunt, de obicei, foarte mari, chiar dacă problema este una lipsită de substanță în sine sau ar putea fi remediată destul de ușor dacă s-ar acorda un termen pentru aceasta.

De cele mai multe ori, legislația implică anularea, pur și simplu, a autorizației sau avizului relevante, necesitând reluarea întregului proces nu doar cu privire la acea autorizație sau acel aviz, ci a tuturor actelor adoptate între timp în legătură cu actul respectiv.

Deși, pentru juriști, o astfel de consecință are sens teoretic – printre regulile de drept clasice fiind acelea că dacă un act administrativ nu respectă întocmai o cerință formală este potențial afectat de nulitate și ce este nul nu poate produce efecte, din punct de vedere practic este pur și simplu stupid și disproporționat în cazul unor proiecte de investiții de o asemenea complexitate.

Au fost deja destule cazuri în România în care anularea unui act în instanță a anihilat ce se făcuse ani de zile între timp cu privire la multe alte autorizații, avize și permise.

În plus, o serie de prevederi blochează avize până la soluționarea unor litigii, chiar dacă acestea sunt demarate artificial, putând genera întârzieri de ani de zile etc.

(d) Legat de punctul de mai sus, există organizații neguvernamentale care atacă sistematic aproape orice act administrativ mai important emis cu privire la proiecte miniere noi.

Deși sunt convins că cel puțin o parte dintre ONG-urile respective doresc sincer să conserve mediul și peisajul și pot exista, desigur, și acte care „să merite” ca substanță să fie atacate, este o abordare pe ansamblu pur și simplu divergentă de ideea că emiterea unei licențe de exploatare a unor resurse reflectă o decizie a unui stat de a exploata acele resurse.

Este o abordare necorelată și cu ideea de echilibru, fiind în multe cazuri evident că nu substanța efectivă a unui act administrativ contează, ci că, oricum s-ar implementa un proiect minier pe fond, nu ar fi suficient, dorindu-se pur și simplu împiedicarea oricărei activități miniere și folosirea oricărui pretext pentru aceasta.

Același dezechilibru este indicat și de abordarea unor ONG-uri de a cumpăra mici suprafete de teren în mijlocul unor perimetre miniere. Sau de schimbarea domiciliului sau obținerea de vize de flotant în zone miniere de unii reprezentanți pentru a sugera că un procent mai mare de localnici ar fi contra ideii unor activități miniere acolo (mai ales în contextul în care, de multe ori, zeci de procente din tinerii acelor zone au luat deja calea străinătății tocmai din cauza lipsei unor oportunități locale de locuri de muncă bune).

(e) O companie care vrea să dezvolte o mină este penalizată la fel și în cazurile în care greșeala nu-i este imputabilă în vreun fel ca atare. De exemplu, dacă un funcționar public scrie eronat o informație sau dacă consultarea transfrontalieră (dacă este cazul) nu este organizată foarte atent de autorități sau dacă serverul pe care era afișat un document pentru consultări are unele întreruperi tehnice etc, poate surveni riscul pentru o companie minieră de a trebui să o ia de la capăt.

Or, proiectele complexe, precum cele miniere, au nevoie de atât de multe autorizații, avize și alte formalități încât probabilitatea unor greșeli la un moment dat, cu ocazia emiterii unui act administrativ, devine ridicată, greșeli speculate în instanță.

Pe fondul de mai sus, România a ajuns să aibă un grad redus de folosire a resurselor subsolului, dar un procent din teritoriu alocat protecției de tip Natura 2000 sau Emerald semnificativ mai mare (aprox 23% în prezent) decât majoritatea celorlalte țări europene, inclusiv Belgia, Olanda, Franța, Germania, Suedia, Danemarca, Italia, Polonia, Ungaria, Cehia etc. E adevărat, că unele dintre celelalte țări respective au procente superioare alocate altor regimuri de protecție, dar, de regulă, la un nivel de exigență mai redus decât Natura 2000), iar țări recunoscute pentru protecția mediului, precum țările scandinave din UE, au semnificativ mai puțin, în total, chiar și așa.[iii]

(10) În contextul războiului din Ucraina, dar și al avansării tranziției energetice, Uniunea Europeană a realizat în ultimii doi ani că pe mai toate planurile necesare succesului neutralității climatice, nivelurile actuale de dependență externă sunt potențial mult mai mari decât cele față de Rusia pe combustibili fosili și că abordarea anterioară nu este sustenabilă economic și competitiv, fiind necesar un nou echilibru.

Regulamentul privind materiile prime critice adoptat luna aceasta de UE este unul din actele care reflectă îngrijorarea respectivă. Prin el se urmărește garantarea aprovizionării industriei europene cu materii prime critice și reducerea în mod semnificativ a dependenței UE de importurile provenind de la furnizori dintr-o singură țară.

Din cele 34 de materii prime identificate[iv] ca fiind critice, a fost creată o listă de materii prime strategice – practic, cele pentru care se preconizează că vor crește nevoile exponențial și care au cerințe de producție complexe și, prin urmare, se confruntă cu un risc mai mare de probleme de aprovizionare.

Pentru a reduce dependența de țări terțe pe partea de materii prime critice, UE a stabilit, ca obiective: (i) cel puțin 10% din consumul anual al UE să provină din extracția în UE, (ii) cel puțin 40% din consumul anual al UE să provină din prelucrarea în UE, (iii) cel puțin 25% din consumul anual al UE să provină din reciclare în UE și (iv) cel mult 65% din consumul anual al Uniunii pentru fiecare materie primă strategică, în orice etapă relevantă a prelucrării, să provină dintr-o singură țară terță.[v]

De asemenea, actul normativ respectiv urmărește reducerea timpului necesar emiterii autorizațiilor de exploatare, permite statelor membre (și Comisiei) să recunoască statutul strategic al unui proiect, solicită statelor membre să dezvolte planuri naționale de explorare etc.

Desigur, trebuie atenție la riscul de a se merge prea departe în direcția cealaltă, dar un nou echilibru pragmatic este necesar, de vreme ce alte blocuri concurente înregistrează progrese însemnate pe paliere întregi ale tranziției energetice, dar dezvoltă și 2 centrale mari pe cărbune pe săptămână.[vi]

Noul context face mult mai vizibilă nevoia unei alte abordări și pentru România. Abordarea din ultimii 30 de ani de nesprijinire efectivă a oportunităților din minerit a dus deja la pierderi mari.

Trebuie înțeles că – deși este adevărat că nu se poate face minerit fără unele efecte negative asupra mediului arealului acelui proiect minier (de aceea, fiind cerințe pentru investitori de compensare în diverse moduri) – și lipsa unui proiect minier are costuri potențial mult mai mari.

O parte din cele peste 4 milioane de români care au plecat în străinătate din lipsă de oportunități locale, segmentele mai mari de populație subvenționate, ocaziile pierdute de a dezvolta sau sprijini productivitatea unor ramuri industriale, nivelul mai scăzut de activitate pe lanțuri întregi logistice, resursele bugetare mai mici pentru investiții, formare sau programe sociale etc – reprezintă astfel de costuri.

Pierderile nu au fost, deci, doar financiare directe, ci și sociale, demografice, precum si, din perpectivă mai largă, de dezvoltare a multor comunități locale și a nivelului național.

Deși sunt și zone care pot trăi cât de cât din turism, pe ansamblu, numărul beneficiarilor și nivelul de dezvoltare sunt, de regulă, mult sub potențialul în cazul folosirii resurselor subsolului.

Practic, ar trebui mutat accentul de la a nu face minerit – la cum trebuie făcut repede (dacă resursele subsolului justifică asta), dar cu respectarea unor standarde de mediu solide și cu beneficii clar mai mari pe ansamblu.

Decizia instanței arbitrale în litigiul legat de Roșia Montană generează o presiune suplimentară în acest sens asupra României față de alte țări. România are, astfel, interesul să arate că se poate, de fapt, investi cu succes în proiecte miniere la noi, mai ales că tranziția energetică generează oportunități și nevoi în acest sens în întreaga lume.

A pierde încă 30 de ani pe acest subiect ar fi foarte păgubos și din perspectiva mai largă a structurii cheltuielilor bugetare ale României, a scadențelor în termeni de demografie, a nivelului mediu de formare profesională, a tendințelor pe partea de fonduri europene, precum și a noului context global.

În orice caz, implementarea investițiilor complexe (nu doar în minerit) merită, cred, cu caracter mai general o abordare mult mai coordonată la nivelul țării și o astfel de coordonare ar trebui să implice ca România:

• Să urmărească mecanisme rapide și echilibrate de deblocare a punctelor nodale legislative care întârzie sau afectează disproporționat proiectele complexe.
• Să fie mult mai atentă la momentul adoptării unor reguli și standarde la nivel european (a trecut vremea în care abordarea „zicem ca ei și facem ca noi” mergea ușor);
• Odată un act adoptat la nivel european, să folosească sistematic posibilitățile de flexibilitate de calendar și reguli oferite de actul respectiv pentru a nu fi dezavantajată prematur față de alte state europene;
• Să țină cont atunci când alege perimetrul exact și gradul de protecție pentru o zonă nouă în viitor de perimetrele cu resurse naturale sau alte oportunități investiționale importante (la noi este cam invers în prezent);
• Să fie foarte atentă la dinamicile internaționale actuale legate de atragerea de investiții, raportat la propriile atuuri și slăbiciuni. 

Până la urmă, este vorba de a se încerca folosirea cât mai rapid și eficient a ceea ce este, dar cu atenție la ce se câștigă și la ce standarde trebuie respectate, într-un context de concurență globală accelerată.

Notă editor: Firma de avocatură „Bondoc și Asociații” a reprezentat în instanță compania minieră Samax România (Euro Sun Mining) care deține proiectul minier Rovina.

note:

[i] Aspect și cu un efect parțial de bumerang, odată cu deciziile UE de accelerare prin sprijin financiar a tranziției verzi, decizii care au contat probabil în abordarea Rusiei de a încerca să negocieze acum, cât încă este o nevoie semnificativă în lume de exporturile sale enorme de hidrocarburi.

[ii] https://source.benchmarkminerals.com/article/more-than-300-new-mines-required-to-meet-battery-demand-by-2035

[iii] https://www.eea.europa.eu/en/analysis/indicators/terrestrial-protected-areas-in-europe

[iv] Aluminium/Bauxite/alumina, Coking Coal, Lithium,Phosphorus, Antimony, Feldspar, Light rare earth elements*, Scandium, Arsenic, Fluorspar, Magnesium, Silicon metal, Baryte, Gallium, Manganese, Strontium, Beryllium, Germanium, Natural Graphite, Tantalum, Bismuth, Hafnium, Niobium, Titanium metal, Boron, Helium, Platinum group metals, Tungsten, Cobalt, Heavy rare earth elements*, Phosphate Rock, Vanadium, Copper, Nickel.

[v] https://www.consilium.europa.eu/ro/infographics/critical-raw-materials/. A se vedea și https://single-market-economy.ec.europa.eu/sectors/raw-materials/areas-specific-interest/critical-raw-materials/critical-raw-materials-act_en, https://www.iea.org/commentaries/why-the-european-union-needs-bold-and-broad-strategies-for-critical-minerals, și https://www.politico.eu/article/europes-green-dilemma-mining-key-minerals-without-destroying-nature/

[vi] https://energyandcleanair.org/publication/china-permits-two-new-coal-power-plants-per-week-in-2022/. A se vedea și https://www.reuters.com/business/energy/chinas-new-coal-plants-set-become-costly-second-fiddle-renewables-2023-03-22/

Articolul Cum ar putea România să piardă mult, deși a câștigat litigiul legat de Roșia Montană apare prima dată în Contributors.

Acum cateva zile a fost publicat pe contributors.ro articolul cu titlul de mai sus (mă voi referi în continuare la el, de regulă, ca Articolul)[i]. Acesta este prezentat de la început ca fiind un “răspuns la contribuția domnului Bondoc: „Cum ar putea România să piardă mult, deși a câștigat litigiul legat de Roșia Montană” din partea celor două autoare, ca reprezentante ale două asociații neguvernamentale.

Dacă Articolul ar fi fost, într-adevăr, concentrat pe ce spune titlul său și pe argumentele pentru care cele din articolul meu nu ar fi valabile, nu aș fi văzut vreun rost în a reveni pe subiect, cititorii putând să analizeze pertinența relativă a celor două seturi de argumente și să-și formeze propria părere.

Dar acesta este axat mult mai mult pe atacuri la persoană și procese de intenție și foarte puțin pe partea de argumente, incluzând și o serie de mențiuni ce ar putea fi interpretate eronat sau distorsionat.

Cred, astfel, că sunt utile câteva precizări.

1. Analiză versus atac la persoană

– După cum se poate observa la orice citire obiectivă, articolul meu inițial[ii] nu este focusat pe vreun proiect minier specific sau pe vreun ONG anume sau vreo persoană anume etc, ci privește, în general, abordarea resurselor subsolului.

Mai precis, plecând de la decizia arbitrală menționată chiar în titlul său – am detaliat o serie de argumente pentru care consider că este mai rațional pentru România să încerce, ca regulă, să-și folosească resursele.

Am menționat, totodată, explicit că pot fi situații în care să fie preferabil să nu se folosească resursele, dar ar fi logic ca astfel de situații să fie abordate ca excepții ce necesită justificare, nu invers. Am analizat pe scurt și posibilele cauze ale abordării din ultimii 30 de ani și dat exemple de aspecte legate de abordarea respectivă pe care le consider anomalii din punct de vedere logic, juridic sau practic.

Ca și restul de analize publicate pe contributors.ro, articolul a fost scris în nume personal. Acest aspect pare să fi fost considerat automat de asociațiile neguvernamentale respective doar o camuflare ineficientă în fața vigilenței acestora, deși s-ar fi putut observa ușor din multe articole că încerc să gândesc cu propriul cap și că foarte multe analize nu ar avea cum, nici măcar teoretic, să mă ajute în vreun fel în activitatea profesională, potențial chiar dimpotrivă.

Articolul Cum ar putea câștiga România mult mai mult din litigiul legat de Roșia Montană este susținut de autoare în calitatea profesională de reprezentante ale celor două asociații neguvernamentale și reflectă, inclusiv de la primele rânduri, o abordare de tip atac la persoană. Subsemnatul este avocat „de la firma de avocatură […]” (automat, deci, de văzut suspicios și interesat) “deplânge dificultatea de a dezvolta noi mine” mari, dorește schimbări – “posibil și în numele clientului său, compania minieră [….].”, „încearcă să zugrăvească o imagine înșelătoare a mineritului”, „pare deranjat de faptul că în România există atât de multe situri Natura 2000, în comparație cu alte state membre”, activitatea ONG-urilor „provoacă dureri de cap autorului și clientului său”, faptul că am apreciat decizia arbitrală pentru faptul că România nu va plăti nimic reflectă „o viziune îngustă„, cifrele furnizate despre consumul UE versus acoperire internă ar reflecta „o viziune distorsionată a mineritului”, modificările propuse ar reflecta un „lobby minier”, Articolul vrea să „descâlcească” ce – se subînțelege – aș fi încâlcit eu etc. Pe lângă mențiunea chiar de sub titlu, numele meu apare în context individual sau de firmă de avocatură de 6 ori și referiri la „autor” apar de 10 ori în cele câteva pagini.

Cam jumătate din Articol este apoi dedicat unui potențial proiect minier specific (descris ca un dezastru cert dacă s-ar întâmpla – de altfel, ca orice alt proiect minier evocat în text) – Articolul aparent considerând că dacă firma pe care o coordonez a asistat în instanță în două dispute legate de un act administrativ din cadrul proiectului respectiv, nu contează ce am scris efectiv în articolul atacat – articolul meu ar fi, de fapt, despre proiectul respectiv și acela ar fi problema și ar da motivația mea.

Restul Articolului susține, în esență, că nu ar trebui proiecte miniere în România și ar trebui reduse mult, dacă nu chiar eliminate, și în lume, pentru că vor fi doar dezastre ecologice și nu s-ar câștiga nimic care să merite, iar decidenții din UE care susțin proiecte miniere ar trebui să se rușineze de asta.

2. Despre subiectivism -„paiul și bârna”

Niciuna din anomaliile exemplificate în articolul meu inițial nu este contrazisă, de fapt, cu argumente de Articol. Se sugerează, însă, repetat, că experiența profesională în proiecte miniere m-ar face cumva incompatibil să mă pronunț obiectiv pe abordarea României cu privire la resurse și că articolul meu nu are cum să fie decât unul stimulat financiar de vreun client. E posibil să fi avut un rol aici și nota editorială pe care am observat-o inclusă la articolul meu – cu ocazia publicării pe contributors.ro – și care menționa că firma pe care o coordonez a asistat în instanță o companie minieră anume.

Dacă aș fi fost întrebat de asociațiile respective (era evident chiar din textul articolului că asistasem în proiecte miniere, acest aspect fiind și menționat clar), aș fi putut confirma/lămuri ușor că:

(a) Nu m-am consultat cu vreo companie minieră legat de articolul respectiv și nu am fost plătit pentru el; 

(b) Orice firmă de avocatură cu mai multe zeci de avocați ajunge să asiste în diverse ocazii în marea majoritate a sectoarelor economice. Aceasta nu doar că nu împiedică vreun om normal să gândească cu propriul cap dar este important pentru a înțelege și a te pronunța pe acele sectoare în cunoștință de cauză.

(c) În cazul specific al firmei pe care o coordonez, veniturile din asistență pe proiecte miniere nu au depășit aprox. 0.5-2.5% din veniturile firmei în niciunul din ultimii 5 ani. Veniturile încasate din toată asistența (nu doar disputele legate de același act) cu privire la proiectul specific la care se referă cam jumătate din Articol au fost sub aprox. 1% din veniturile firmei în 2022, 2023 și cât a trecut din 2024.

(d) Și dacă relevanța economică a proiectelor miniere ar fi fost mare pentru firmă, am menționat explicit în textul articolului că am asistat pe astfel de proiecte, putând, desigur, să mă pronunț pe subiect cu argumente. Sugestia de asociere cu o companie minieră și reprezentare, prin articolul meu, nu era potrivită nu doar pentru că nu corespunde realității, dar și prin prisma faptului că așa ceva nu se prezumă, în mod normal, fără a da posibilitatea persoanei astfel “asociate” să comenteze pentru o apreciere informată.

Aspectele mai important de înțeles la acest punct sunt, însă, altele. Mai precis, dacă cele două asociații care au scris Articolul și-ar aplica, măcar parțial, propriul raționament:

(i) Ar trebui să se abțină să se pronunțe pe orice proiect minier de vreme ce sunt înființate la propriu și finanțate 100% pentru a feri mediul de orice afectare – aspect ce implică clar în opinia asociațiilor respective, după cum confirmă și Articolul – împiedicarea proiectelor miniere;

(ii) Dacă o fac totuși, ar trebui, măcar, să fie trecute sistematic note editoriale/avertismente în acest sens – care să sugereze că sunt partizane prin natură și nu pot fi văzute credibil, indiferent de ce spun.

(iii) Ar trebui să fie potențial bănuite automat că vor să facă rău Uniunii Europene și României și că ajută Rusia, de vreme ce niciun alt bloc economic nu urmează opiniile respective ca atare, iar strategia rusească de zeci de ani este aceea de a sprijini poziții ecologice exagerate în UE (și nu numai) pentru a genera, menține sau adânci dependențele de resurse și energie rusească. Ca o paranteză, strategia respectivă nu e ceva inventat de conspiraționiști, ci confirmat de persoane precum secretarul general al NATO[iii] sau de investigații inițiate de Congresul american[iv] sau în UE[v] etc, iar Rusia nu doar că finanțează poziții fără echilibru la alții, dar investighează o parte din propriile ONG-uri din domeniul mediului ca agenți străini[vi] pentru a încerca decredibilizarea întregului sector de mediu la ei.

(iv) Ar trebui să-și pună întrebarea dacă este echilibrat, din punct de vedere logic, ca un articol care propune o abordare a resurselor de la caz la caz în care să se încerce, de regulă, folosirea lor, să fie văzut ca fiind foarte subiectiv, iar Articolul – care nu identifică niciunde pe planetă proiecte miniere acceptabile – să fie considerat obiectiv.

Dincolo de problema dublului standard de mai sus, atât din prisma misiunii statutare, cât și din cea a bugetării, cele două asociații nu au cum să fie decât mult mai subiective decât ar putea fi subsemnatul, fiind finanțate integral și existând tocmai pentru a fi părtinitoare pe subiect.

Aceasta nu înseamnă că argumentele acestora de fond nu ar trebui avute în vedere cu echilibru sau că majoritatea asociațiilor din domeniul mediului nu sunt bine intenționate și nu au rol pozitiv. Orice încercare, însă, de a da altora lecții de subiectivism și de imputare de interese ar trebui respinsă ferm ca irelevantă pentru a discuta corect o problemă de fond și ca profund ipocrită și nedemocratică civic și politic.

3. Despre scopuri „nobile” sau nu – diferența dintre a spune că vrei bine, a vrea bine și a face bine

Subiectivismul, practic, „instituțional” al Articolului poate să nu fie văzut ca evident doar pentru că tindem cu toții să înțelegem eronat și să amestecăm interesele cu scopurile, iar pe cele din urmă să le vedem dintr-o perspectivă distorsionată și ca fiind mai importante. Practic, tindem să amestecăm – a vrea bine și chiar doar a spune că se vrea bine – cu – a face bine.

Astfel, deși interesul subiectiv al Articolului este, de fapt, mult mai pregnant decât ar putea fi al meu în cazul de față, Articolul sugerează că scopul poziționării sale ar fi nobil – protejarea mediului și a oamenilor fără a căuta un profit personal și acesta ar conta – pe când al meu ar fi să nenorocesc mediul prin încurajarea activităților miniere și să fac, astfel, rău oamenilor pentru bani.

În primul rând, trebuie respinsă ferm sugestia ce traversează tot Articolul că unele activități profesionale sunt „bune” și implică oameni „buni” și altele sunt „rele” și implică oameni „răi”.

Este o idee arogantă în sine și care, de obicei, este tentantă doar pentru persoane care trăiesc economic bine din altceva decât o activitate „rea” și care nu conștientizează că fără activitățile considerate de ele „rele” nu ar exista, de exemplu, fabrici, calculatoare, internet, vapoare, avioane sau mașini etc.

Conform raționamentului respectiv, toți oamenii care au lucrat în proiecte miniere în România sau care încă fac sau sunt legați cumva de ele sunt oameni răi, spre deosebire de reprezentantele celor două asociații. La rând, ar fi multe alte meserii. Cu caracter mai general, este genul de raționamente ce implică clase de oameni și „virtue signaling”.

În al doilea rând, cu privire la protejarea mediului planetei:

(a) Am arătat în articolul inițial că „UE a ajuns ca – în pragul războiului din Ucraina – să consume aproximativ 25-30% din metalele și mineralele extrase din lume, dar să acopere doar aproximativ 3-4% în intern” –  și că „trebuie conștientizat și faptul că dacă nu se folosesc resursele din UE, dar se consumă aproximativ 25-30% din resursele obținute din proiecte miniere din afara UE, nu se protejează niciun mediu – dacă avem în vedere ansamblul planetei. Dimpotrivă, este facilitat un minerit cu mult mai puțină grijă pentru mediu, doar că pe alte continente, fiind generate, totodată, volume mari de transportat pe distanțe mai lungi.[vii]”

(b) Articolul nu contestă cele de mai sus. Dar afirmă, în esență, că UE a greșit prin adoptarea actului privind materiile critice și că Nordul trăiește mult mai dezechilibrat din punctul de vedere al mediului decât Sudul global și ar trebui să-și limiteze nevoile, nu să le crească. De asemenea, se susține, în esență, că activitățile miniere sunt rele cam peste tot.

(c) Sunt pe deplin de acord că nevoile trebuie ponderate, dar, iarăși, problema este una de echilibru și de alternative rezonabile pe ansamblu. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu e doar UE în „Nord”, iar nevoile de resurse ale subsolului sunt anticipate, de fapt, să crească semnificativ în contextul trecerii rapide la energie verde, mașinile electrice, turbinele eoliene și panourile solare necesitând volume foarte mari din numeroase tipuri de materiale.

Articolul solicită tranziția verde, dar nu spune cum s-ar face altfel – care ar fi acea alternativă miraculoasă la proiecte miniere. Or, dacă acesstea ar fi stopate peste tot în lume, cum pare să dorească textul respectiv, nu doar că nu am putea face tranziția la energie verde în viitorul apropiat, dar am reveni rapid la nivelul economic anterior revoluțiilor industriale.

Convingerea Articolului că problema se poate rezolva rapid prin limitarea nevoilor sau prin reciclare e total deconectată de orice estimări la nivel global (de ex., UE anticipează că și peste ani de zile reciclarea nu va depăși, în medie, 25%, iar necesarul de mine noi este estimat a fi de ordinul sutelor doar până în 2035).

(d) În orice caz, este clar că lipsa de noi proiecte miniere în România afectează, de fapt, mai mult mediul planetei decât ar face-o prezența lor pentru că nevoia de resurse există oricum (fiind și în creștere rapidă), iar standardele UE sunt mult mai ridicate decât ale majorității celorlalte țări din lume.

Că ar fi mai bine pentru mediul din România (nu și pentru dezvoltarea ei) să nu fie niciun proiect minier, e probabil adevărat (poate depinde, de exemplu, și de implicațiile minelor cu mult mai puține standarde din alte țări), dar a trimite partea de efecte negative la alții sau a pretinde eronat că nu este un sistem de vase comunicante la nivel global pe subiect nu are nimic nobil, de fapt (dincolo de implicațiile economice per total).

În fine, în al treilea rând, cu privire la protejarea oamenilor:

(a) Articolul consideră că „mineritul nu a adus bunăstare comunităților în care au loc exploatări. Dacă ar fi fost așa, Africa și America Latină s-ar fi numărat printre cele mai bogate colțuri ale lumii. Blestemul resurselor, cunoscut și ca paradoxul abundenței sau paradoxul sărăciei, este fenomenul prin care țările cu resurse naturale abundente se dezvoltă mult mai slab decât țările cu mai puține resurse naturale.”

De asemenea, se dau exemple de accidente miniere, poluări, cazuri de corupție legate de minerit și disconfort pentru locuitorii din preajma unora dintre minele din lume sau România, precum și unele exemple în care unele regiuni prosperă fără să folosească resursele subsolului.

(b) De observat, în primul rând, că Articolul vorbește mai mult de comunități, decât de oameni în general. Aceasta, probabil pentru că nu s-ar putea susține rezonabil că proiectele miniere nu ar fi necesare omenirii în ansamblu. Dar dacă acestea sunt necesare omenirii – și sunt  – înseamnă, logic, că le este mai bine oamenilor cu ele decât fără ele.  Chiar dacă pot fi situații de inconveniente locale, efectul total rămâne favorabil iar neasumarea lor într-un loc ar însemna, pur și simplu, că trebuie asumate în altă parte.

(c) Cu alte cuvinte, pe partea de comunități, este normal să fie un subiect mai variat din cauza diferențelor de interese inerente la nivelul unora dintre ele, mai ales dacă zeci de procente din tinerii unor zone au plecat deja în străinătate tocmai pentru că nu au fost oportunități de locuri de muncă local, iar unele segmente de populație locală care trăiesc bine din altceva pot avea interese opuse segmentelor care trăiesc mult mai prost.[viii]

De obicei, există sprijin majoritar și dezvoltarea economică locală în cazul unor proiecte noi este majoră.  Dar și în situații în care o comunitate locală ar fi foarte segmentată pe subiect – nu ar însemna că extragerea resurselor nu ar fi utilă țării respective sau că nu ar trebui, oricum, să aibă loc undeva.

Or, a trimite inconvenientele la comunități din altă parte nu are nimic nobil. De altfel, resursele subsolului fiind ale statului, pe raționamentul din Articol, dacă s-ar reuși „securizarea” a suficiente vize de flotant în toate zonele cu resurse, ar trebui conchis că nu s-ar mai folosi niciodată vreo resursă în România.

(d) Că multe comunități nu ar duce-o bine din cauza existenței resurselor – nu este deloc adevărat de regulă. Nu doar că Articolul presupune fără vreo bază științifică că situația unor comunități din Africa și America Latină ar fi rea din cauza resurselor (complexul cauzal a așa ceva fiind, de obicei, mult mai vast), dar se ignoră rolul resurselor chiar pentru marea majoritate a acelor comunități, pentru țările respective, precum și pentru numeroase alte zone și țări – inclusiv în istoricul României.

Articolul nu se întreabă nici care ar fi fost situația acelor comunități dacă resursele nu existau. A presupune că toți localnicii de acolo ar fi găsit super alternative nu are nicio bază istorică sau logică. Înotdeauna se poate și mult mai rău.

Pe raționamentul din Articol, toate țările africane și sud-americane ar trebui să-și închidă minele de mâine și le-ar fi curând mult mai bine. Acestea nu fac asta nu pentru că sunt corupte, proaste sau rele, ci pentru că își cunosc mult mai bine ansamblul nevoilor și avantajele de dezvoltare oferite de resursele respective.

(e) Cu privire la accidente și la situații în care a fost bine fără proiecte miniere, Articolul poate genera percepții distorsionate, inversând regula și excepția în ambele privințe.

Faptul că s-au întâmplat și se mai pot întâmpla accidente în orice activitate industrială, nu înseamnă că acestea sunt regula și nici că activitatea trebuie interzisă. De exemplu, dincolo de accidente feroviare, navale, aeriene etc, accidentele auto au luat mult mai multe vieți în România în fiecare din ultimii ani decât toate accidentele miniere din țară din ultimii 50 de ani laolaltă și nimeni nu se gândește să interzică industria auto sau să restrângă permisele auto.

Invers, faptul că germanii nu ar fi dezvoltat o mină pentru că regiunea respectivă o ducea bine din alte activități nu înseamnă deloc că aceasta ține de regulă, ci de excepții. De aceea nici nu se pune problema la nivel planetar să se reducă activitățile miniere, ci să crească, și am lămurit deja mai sus ce este nobil și ce nu când vorbim de interesul cu adevărat general al omenirii.

Mai trebuie conștientizat că subdezvoltarea ia și afectează mult mai multe vieți, doar că difuz. România are un număr enorm de decese evitabile (cel mai mare pro-rata din UE)[ix], mortalitate infantilă ridicată, numeroase comunități și familii deșirate de emigrație etc.

4. Cu privire la alte aspecte din Articol

Articolul aduce foarte puține elemente de tip argument (și nu simple afirmații fără acoperire sau generalizări pornind de la cazuri care nu sunt deloc susceptibile automat să fie generalizate), mai toate fiind deja abordate în cele de mai sus.

Se mai spune că aș fi amestecat diverse tipuri de resurse, dar aceasta probabil din cauza convingerii Articolului că – deși m-am referit la toate resursele subsolului în general și dat exemple mai ales din partea de materii critice – m-aș fi gândit, de fapt, la proiectul căruia îi dedică Articolul cam jumătate din spațiu.

Se afirmă și că ponderea UE în utilizarea globală de cupru s-a redus mult. Se omite, însă, să se spună că volumul folosit de UE a crescut, de fapt, doar că restul globului a recuperat industrial și demografic.

Se mai vorbește și de conceptul de „licență socială”. Nu cunosc detaliile deciziei arbitrale recente pe subiect, dar, din punct de vedere juridic, ce spune Articolul pe acest punct nu are cum să fie decât profund distorsionat, deciziile arbitrale fiind bazate pe aspecte de legalitate și tratate de protecție a investițiilor raportate la o situație de fapt, nu pe aspecte de tip vot punctual. Unele teorii din America de Sud nu pot fi superioare legii, iar raționamentul Articolului, dus până la capăt, ar anihila proprietatea statului asupra resurselor subsolului dintr-o țară.

Se mai spune că s-ar recurge la intimidare și lobby de companii față de guverne, dar că și acestea pot cădea dacă țin cont de companii, nu de cetățeni. Pare că Articolul se prezintă ca protejând cetățenii (am discutat deja), încercând, totodată, el, de fapt, să intimideze și să facă lobby prin chiar paragraful respectiv.

De asemenea, se apreciază că alte „țări ar da orice pentru a avea spațiile sălbatice pe care încă le are România și care sunt protejate că situri Natura 2000. Acestea protejează comunitățile și biodiversitatea de dezastre climatice, atrag turiști și subvenții substanțiale din partea UE, instituie zone verzi de protecție vitale în lupta împotriva crizei climatice”.

Problema, din nou, este una de echilibru. Suedia și Finlanda, de exemplu, au destule zone de protejat și chiar urmăresc protecția mediului și faptul că au de aproape 2 ori mai puține suprafețe acoperite de Natura 2000 decât România ar trebui gândit puțin și la noi[x]. De asemenea, pur și simplu, nu este adevărat că beneficiile sunt comparabile economic și ar fi România așa norocoasă să fie un fel de păzitor al comorilor naturale ale UE. Compensațiile primite sunt mult sub nivelul potențial al unei baze industriale și, de regulă, cu totul insuficiente pentru un trai confortabil, sunt și în proces de diluare prin inflație și nu sunt garantate pentru perioade care să dea sens alternativei propuse de Articol.

A crește animale la stână, a face mâncare la ceaun pentru turiști, a plimba străini cu sania, a face artizanat din lemn, țesături sau ceramică și mâncare și siropuri de fructe cu ceva pensiuni pentru turiști e ceva absolut onorabil și trebuie sprijinit, dar nu pot fi activități principale economice decât pentru un procent redus de persoane și nu ar trebui văzut pe deplin mulțumitor ca strategie de dezvoltare economică de țară de niciun guvern care se respectă.

Cu caracter mai general, după cum am detaliat în articolul inițial, nefolosirea resurselor nu este deloc neutră economic, lipsa de dezvoltare și dependențele aferente afectând România, UE și tot modelul economic. În pasul doi, protecția mediului riscă să ajungă ultima pe lista de priorități tocmai pentru că exagerarile duc istoric la consecințe în direcția opusă, și pierderea competițiilor economice între blocuri nu avantajează niciodată perdanții.

În concluzie, problema în discuție nu este una de oameni buni sau răi, cum încearcă repetat Articolul să sugereze, ci de opțiuni mai bune și nivel de dezvoltare în absența unor soluții magice.

Atacurile la persoană nu au nimic civic sau democratic în ele și riscă să ducă în derizoriu acțiuni și poziționări ale inițiatorilor mult mai meritorii.

Mediul chiar trebuie protejat, dar a face din nefolosirea resurselor de către România regula și nu excepția – nu este o soluție pentru asta din motivele detaliate mai sus, dezavantajând, totodată, semnificativ strategic și economic România și aceasta din ce în ce mai mult în contextul actual.

Ideea nu este aceea că orice proiect minier merită dezvoltat, dar multe pot merita și analiza comparativă a avantajelor și dezavantajelor nu trebuie ideologizată.

Pot fi diferențe foarte mari între a spune că vrei bine, a vrea bine și a face bine.

*****

[i] https://www.contributors.ro/cum-ar-putea-castiga-romania-mult-mai-mult-din-litigiul-legat-de-rosia-montana/

[ii] https://www.contributors.ro/cum-ar-putea-romania-sa-piarda-mult-desi-a-castigat-litigiul-legat-de-rosia-montana/

[iii] https://www.theguardian.com/environment/2014/jun/19/russia-secretly-working-with-environmentalists-to-oppose-fracking

[iv] https://oversight.house.gov/release/comer-norman-davidson-sound-alarm-over-russias-attempts-to-infiltrate-u-s-environmental-groups/

[v] https://www.politico.eu/article/russia-spies-european-parliament-latvia-meps-eu/. https://brusselsmorning.com/how-russia-uses-green-ngos-to-promote-its-interests/31496/

[vi] https://www.climatechangenews.com/2017/11/21/russia-brands-environmental-ngos-foreign-agents/

[vii] https://source.benchmarkminerals.com/article/more-than-300-new-mines-required-to-meet-battery-demand-by-2035

[viii] De altfel, o apreciere corectă a nevoilor locale ar trebui să dea la o parte subvențiile nete primite de o zonă peste media țării din partea altor regiuni, costul nefolosirii unor resurse existând oricum.

[ix] https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Preventable_and_treatable_mortality_statistics&oldid=569188

[x] https://www.eea.europa.eu/en/analysis/indicators/terrestrial-protected-areas-in-europe

Articolul Un răspuns la articolul „Cum ar putea câștiga România mult mai mult din litigiul legat de Roșia Montană” apare prima dată în Contributors.

Între 29 decembrie 2023 și 2 ianuarie 2024 (în doar 5 zile), Rusia a atacat Ucraina cu 300 de rachete și peste 200 drone. Țintele au fost clădiri rezidențiale, școli, infrastructura civilă. Iarna trecută (2022-2023) ținta atacurilor Rusiei a fost infrastructura energetică, în mod special rețelele electrice și transformatoarele.

În martie 2024, Rusia a efectuat cel mai brutal atac asupra infrastructurii energetice de la începutul războiului. Între 22-29 martie 2024, Rusia a distrus 80% din capacitatea de generare electricitate a DTEK (cea mai mare companie privată de energie din Ucraina). În comparație cu iarna lui 2022-2023, Rusia și-a schimbat strategia: nu a mai țintit rețeaua electrică, ci a atacat direct termocentralele (CET-urile). Au fost vizate 6 centrale:  Zmiiv  din regiunea Harkov (distrusă), Burştinskaia (regiunea Ivano-Frankivsk) și Ladîjinskaia (regiunea Viniţa) – unde toate grupurile energetice au fost avariate, hidrocentrala Kaniv (regiunea Cerkasî), hidrocentrala de pe Nistru (regiunea Cernăuți) și cea de pe Nipru (cea mai mare hidrocentrala din regiunea Zaporojie). Doar în luna martie, Rusia a atacat Ucraina cu 400 de rachete (de diferite tipuri), 600 drone Shahed și 3,000 de bombe ghidate.  

De doi ani, Ucraina ne oferă multiple lecții de reziliență, la nivel militar, societal, dar și în ceea ce privește infrastructura energetică. Așadar, ce am învățat în acești doi, de la vecinii noștri?

• Într-un război convențional cu Rusia, infrastructura energetică este țintă sigură. Nu doar transformatoarele și blocurile de locuit, ci REŢELELE electrice (atât cele de distribuție cât și cele de transport) și electro/termocentralele. Scopul declarat al Rusiei fiind acela de a face orașele nelocuibile și a forța astfel populația să părăsească aglomerările urbane (adică câștig de teritorii prin crearea deliberată a unor condiții care fac viață imposibilă și forțează strămutarea).

• În cazul unui război cu Rusia, centralele nucleare clasice care cad în mana inamicului (vezi Zaporojie – cea mai mare centrală atomică din Europa, capacitate instalată 5,7 GW ) devin o reală amenințare la adresa vieții de pe întreg continentul european. Cu cât mai mare este obiectivul industrial, cu atât mai imposibil este să-l relochezi în altă parte. Nu poți dezasambla o centrală nucleară de 5 GW și nu o poți muta undeva la adăpost, în spatele liniei frontului. Prin urmare, dacă o centrală nucleară cade în mâna adversarului, aceasta poate fi folosită ca armă chiar împotriva ta.

• Vechiul model de organizare a producției și distribuției de energie este extrem de vulnerabil în cazul unui atac armat. Un CET este o pradă ușoară pentru un inamic care vrea să te incapaciteze. De fapt, orice obiectiv de infrastructură care se află la suprafață (fie că vorbim despre rețele sau hidrocentrale) este expusă atacului inamic atât timp cât nu este echipată cu apărare anti-aeriană. Ca sa fie în siguranță pe timp de război, o centrală nucleară sau o hidrocentrală ar trebui să vină la pachet cu o baterie / un sistem Patriot.    

Lecții de reziliență energetică din Ucraina

Dacă vrem să creștem reziliența României, în contextul unui război, proiectarea sistemului energetic trebuie să țină cont nu doar de factorii obișnuiți de care ținem cont pe timp de pace. Ar trebui să gândim în paradigma rezilienței de război (wartime resilience): cum să ne construim infrastructura energetică în așa fel încât, dacă suntem atacați, șansele noastre de a rezista unui atac de forță brută să fie cât mai mari? Timpul pentru această întrebare este acum, întrucât în perioada următoare (până în 2030-2035) sunt planificate cele mai semnificative investiții de modernizare în infrastructura energetică a României. Desigur, pe timp de pace prioritatea investițională o constituie rețelele. Dar pe timp de război? Cum îți apari infrastructura critică când spre tine sunt trimise sute de rachete și drone pe zi?

Apărarea unei țări este o întreprindere complexă, un efort concertat desfășurat pe mai multe planuri. O variantă de apărare a obiectivelor de infrastructură critică este desigur pur militară: să ai forțe aeriene solide. O altă variantă este militar-industrială: să echipezi, de pildă, obiective industriale cheie cu sisteme de apărare anti-aeriană. Şi prima și a doua necesită investiții uriașe în echipament militar (un domeniu care ține de armată). O altă abordare (pur civilă aș spune) este să treci de la sistemul centralizat de producție și distribuție a energiei (cel actual) la producție descentralizată. Asta se întâmplă deja, ca efect secundar al politicii europene, însă nu suficient de repede. Într-o țară cu sistem energetic descentralizat, răul pe care îl poate produce un inamic este mai mic decât într-o țară cu sistem centralizat, unde lovirea câtorva obiective cheie poate scoate din funcțiune întregul sistem. Deci, singura variantă în care poți din start adresa acest aspect este dacă iei în calcul, de la bun început, posibilitatea că vei fi atacat și proiectezi sistemul în așa fel încât alimentarea cu electricitate nu este oprită dacă, de exemplu, îți pică rețeaua națională de transport electricitate sau dacă Rusia îți bombardează și iți scoate din funcțiune hidrocentrala Porțile de Fier (cel mai mare hidroagregat al țării: 1,4 GW capacitate instalată, producție anuală de 6,5 TWh) sau pune mână pe centrala de la Cernavodă (1,4 GW capacitate instalată, producție anuală de 10-11 TWh). Într-o situație de război, mega-proiectele se transformă în mega-vulnerabilități și chiar în armă care poate fi folosită împotriva țării și a populației civile. În noua paradigmă în care am intrat (în care războiul este din nou posibil în Europa), trebuie gândite soluții de rezistență. Adică, generarea să fie cât mai dispersată („generare distribuită” îi spun specialiștii) și infrastructura energetică care se construiește de acum încolo să fie proiectată atât pentru timp de pace, cât și pentru război. În acest context, avansul extraordinar al prosumatorilor în Romania din ultimii 3 ani este o evoluție extrem de favorabilă. Într-o situație de război, când inamicul poate ataca rețelele și centralele termoelectrice, prosumatorii off-grid (în special cei echipați și cu soluții de stocare) vor fi cei mai avantajați, pentru că vor avea șanse mai mari de a rezista chiar atunci când infrastructura energetică centrală sau la nivel național (liniile de transmisie a curentului electric) va fi grav avariată. Șansele de supraviețuire individuală a unor clădiri echipate cu sisteme autonome de producere a electricității sau a agentului termic (cum ar fi panourile solare electrice/termice sau pompele de căldură) cresc atunci când măcar o parte (dacă nu integral) din curentul sau căldura necesară se produce on site, chiar acolo unde se consumă. Întrucât asta înseamnă o dependență mai redusă față de magistralele de transport (liniile electrice de înaltă tensiune sau conductele de suprafață care transportă agent termic) care sunt expuse atacurilor aeriene.

Ce sunt SMR-urile pe scurt

SMR este acronimul în engleză pentru “Small Modular Reactors” (reactoare modulare mici). SMR-urile au fost utilizate de către armata americană timp de 60 ani pentru propulsia navelor, submarinelor și portavioanelor. Deci există o experiență de cel puțin șase decenii cu utilizarea lor. Deși ele nu au fost folosite (până acum) în scop comercial, pentru generarea curentului electric pentru economie sau populație, acest lucru s-ar putea schimba. SMR-urile pot fi formate dintr-o singură unitate sau din mai multe (caracter multi-modular).

Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) definește un SMR drept un “reactor nuclear avansat cu capacitate de maxim 300 MWe per modul.” În ultimul deceniu mai multe țări și companii au dezvoltat prototipuri (circa 80 de concepte și designuri, conform AIEA), care se află în stadii diferite de dezvoltare / construcție.

Așadar, când vorbim despre reactoare modulare mici, vorbim în primul rând despre un alt ordin de mărime (mult mai mic) față de centralele nucleare clasice. Pentru comparație, cele 2 reactoare de la Cernavodă au 700 MW capacitate instalată fiecare. În Ucraina, cele mai mici reactoare nucleare au 376 MW (Rivne-2) și 381 MW (Rivne-1) – de altfel, singurele de această dimensiune, restul reactoarelor nucleare din Ucraina având 950 megawați electrici (MWe) capacitate instalată fiecare. Vezi tabelul de mai jos.

Reactoare nucleare în Ucraina (model, tip, capacitate instalată, an PIF)

Sursa: World Nuclear Association (2022)

Printre avantajele SMR-urilor se numără:

1.    Mai mici ca dimensiune: până la 300 MWe / modul

2.    Mai ieftine: investiția inițială este, în general, mai mică decât în cazul centralelor clasice

3.    Mai repede și mai simplu de construit

4.    Modulare: se pot adaugă module suplimentare în caz de necesitate

5.     Flexibilitate mai mare în amplasare: pot fi construite acolo unde centralele mari nu pot fi amplasate (de exemplu: în zone izolate, aflate la mare distanță, în locuri unde rețeaua electrică este lipsă sau slab dezvoltată, complementar cu un obiectiv industrial sau pentru a înlocui o centrală dezafectată sau una care funcționează în prezent pe combustibili fosili.

6.     Nu emit gaze cu efect de seră (GES). Așadar, oferă o soluție tehnică care contribuie la atingerea obiectivelor climatice (net-zero până în 2050), fiind considerate o tehnologie cheie din instrumentarul tranziției energetice.

7.   Abilitatea de a funcționa independent de rețea (!)

Are nevoie România de SMR-uri?

Contextul regional în care ne aflăm este deosebit de periculos: ostilitate militară, revizionism, schimbarea prin forță a granițelor recunoscute internațional, un deficit de voință (sperăm temporar) a aliatului nostru strategic principal (SUA), o criză de leadership în tabără din care România face parte (Occidentul colectiv).   

În contextul războiului de la granița noastră, SMR-urile pot constitui o „soluție de rezistență”. Prin „soluție de rezistență” înțeleg un activ care îți generează curent electric și care, prin design și amplasament, crește capacitatea societății de a rezista unei agresiuni militare. Din aceasta categorie a soluțiilor de rezistență mai pot face parte tehnologii precum: panourile fotovoltaice, pompele de căldură, soluțiile de stocare, deci acele tehnologii care să te ajute să faci față mai bine fluctuațiilor (brown-outs) sau deconectărilor totale (black-outs) provocate de diverse avarii, astfel încât, chiar dacă rețeaua pică, consumatorii să poată rezista. 

În cazul în care avem de a face cu o strategie deliberată de distrugere a infrastructurii energetice, sistemele centralizate mari de producție și distribuție a energiei constituie o vulnerabilitate. Dacă distrugerea provocată este efectul secundar al ostilităților militare, soluțiile ad-hoc cum a fost folosirea pe scară largă a generatoarelor în iarna lui 2022-2023 în Ucraina pot funcționa ca soluție de back-up, ca instrument din trusa de prim ajutor. Dacă însă infrastructura energetică devine țintă de sine stătătoare pentru inamic, care își canalizează resursele militare pentru a distruge sistematic infrastructura de producție și transport a energiei, și adoptă asta ca strategie militară, generatoarele nu vor fi suficiente.   

Atunci când ești atacat, un sistem energetic cu generare distribuită te poate ajuta să câștigi timp. Să reziști până când vine ajutorul aliaților, să supraviețuiești o perioadă. Însă dacă vorbim despre ostilități prelungite, nici generarea distribuită nu te salvează la infinit. Adică, ea îți creste șansele de supraviețuire sau de a putea continua să funcționezi o perioadă, ca să te regrupezi, să te întărești sau să primești ajutoare până la următorul atac aerian. În România avem deja în desfășurare acest proces (tranziția de la un sistem centralizat la unul descentralizat de producere a energiei electrice), adică se construiesc proiecte de generare distribuită pentru obiective industriale și comerciale. De exemplu, producătorul de medicamente Antibiotice Iași a inaugurat anul trecut un parc fotovoltaic de 2,5 MW, finanțat din PNRR, care poate să-i asigure ¼ din necesarul de energie. Anul acesta, Terapia Cluj (cel mai mare producător de medicamente generice din România) a lansat licitația pentru construirea unui parc fotovoltaic de 1 MW la sediul fabricii, proiect finanțat tot din PNRR. Acestea sunt evoluții excelente care contribuie la procesul de decarbonare și descentralizare. În caz de război și avarii grave la rețeaua de transport electric, aceste proiecte vor permite funcționarea acestor fabrici, chiar dacă la parametri subdimensionați (întrucât producția din parcurile fotovoltaice nu acoperă consumul integral). Însă, fiind instalații de suprafața, și acestea sunt, la rândul lor, vulnerabile unui atac cu drone sau rachete care pot spulbera orice parc fotovoltaic.

Și atunci, în ce să investești ca să poți rezista într-un scenariu extrem?

Prin scenariu extrem am în vedere situația în care se află, de pildă, chiar acum orașul Harikov (oraș de 1,4 milioane locuitori) unde în acest moment este distrusă întreaga infrastructură energetică. Metroul și transportul public de suprafață care se bazează pe electricitate (tramvaie și troleibuze) a fost oprit. Semaforizarea nu funcționează. În alte 6 regiuni (Dnipropetrovsk, Zaporojie, Donetsk, Kirovohrad, Sumi și Poltava) au fost introduse perioade de blackout, adică seara nu există electricitate deloc. Ce capacități de generare ar putea ține pe linia de plutire un oraș sau cel puțin o parte a unui oraș, astfel încât să nu fie aruncat în Evul Mediu de către inamic? Generatoarele te ajută o perioadă, dacă ai combustibil la îndemână. Proiectele regenerabile și soluțiile de stocare instalate la nivel de fabrică, casă sau bloc rezidențial te ajută să reziști, dar la război pot fi distruse foarte repede deoarece se află la suprafață. Ori, în conflict militar, aglomerările urbane vor fi țintă sigură. Publicația ucraineană Defense Express a estimat că 37% din  rachetele de croazieră lansate de Rusia în Ucraina în trimestrul I din 2024 (ianuarie-martie) au fost direcționate către capitala Kyiv.[1] Așadar, prin comparație, să ne imaginam că toate CET-urile care aparțin Electrocentrale București ar fi bombardate și scoase din uz, cum rezista Bucureștiul? Cum apărăm capitala care produce și 25% din PIB-ul României? Dacă ai de alimentat un oraș de 2 milioane de locuitori (asta doar populație rezidentă), care este alternativa la termocentralele ELCEN?

O centrală nucleară, formată din reactoare modulare mici, poate funcționa atât on-grid (racordată la rețea) cât și off-grid (în regim independent). Deci, pe lângă faptul că oferă energie curată (un avantaj din perspectiva climatică), ea poate funcționa și de sine stătător (un avantaj pe timp de război, când rețeaua electrică poate fi avariată sau chiar scoasă din uz). Utilizarea SMR-urilor poate crește atât reziliența militară, cât și cea industrială sau civilă. Amplasarea unor asemenea unități de generare electricitate în proximitatea unor obiective strategice poate oferi o șansă în plus unei țări în caz de invazie sau atac militar. O bază militară alimentată de o microcentrală de tip SMR oferă o autonomie sporită, izolând respectiva unitate militară de efectele negative ale întreruperii electricității în caz de distrugere masivă a sistemului energetic național. SMR-urile pot fi amplasate în proximitatea obiectivelor industriale sau civile considerate strategice: uzine de armament, depozite logistice, fabrică de medicamente, spitale. Amplasarea strategică a unor asemenea microcentrale poate să facă diferența între capitulare și ocupație (pe de o parte) și rezistență și supraviețuire (pe de altă parte). Deci SMR-urile sunt o investiție cu utilizare dublă: atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. Deoarece pot asigura alimentarea cu electricitate (deci funcționarea neîntreruptă) a unor obiective cheie pentru efortul de război, fie că vorbim despre producție de muniție sau orice alt echipament militar, fie că vorbim despre un hub medical (unde sunt operați soldații sau civilii), fie că vorbim despre depozitarea de medicamente sau alimente perisabile (care necesită congelare sau temperaturi speciale). Așadar, în condițiile în care rețeaua pică sau este distrusă în totalitate, acele obiective militare/industriale/civile care sunt desemnate drept strategice și care sunt alimentate de SMR-uri pot continua să funcționeze.   

Arhitectura modulară a SMR-urile fac ca acestea să fie mult mai ușor de dezasamblat și relocat. În comparație cu centralele nucleare mari, acestea pot fi dezasamblate și mutate mult mai ușor (de pildă în spatele liniei frontului), ceea ce nu poți face cu reactoarele monolitice de mari dimensiuni. SMR-urile sunt proiectate să fie flexibile în materie de asamblare și transport. Pot fi transportate și re-asamblate în altă locație, astfel încât să nu cadă în mana inamicului sau pot fi expediate temporar într-un punct critic unde e mare nevoie de electricitate. Această caracteristică a SMR-urilor poate refuză inamicului o altă armă: cea a șantajului nuclear. Pentru că, în caz de necesitate, o centrală de tip SMR poate fi mutată. Inamicul nu mai poate să te șantajeze. Acest instrument de presiune și teroare psihologică dispare. Nu mai stai cu frica că folosește centrala nucleară pe post de sperietoare, că depozitează armament și vehicule militare în perimetrul centralei, cu încălcarea tuturor normelor de securitate (așa cum au făcut rușii la Zaporojie) sau că amenință să arunce în aer cea mai mare centrală nucleară din Europa dacă nu te predai.

În concluzie

Lecțiile din Ucraina pentru infrastructura energetică a României sunt următoarele: sistemul energetic trebuie gândit în capacități redundante. Utilizarea SMR-urilor ar spori securitatea energetică a României și ar creste reziliența în cazul unei evoluții geopolitice nefavorabile, cum ar fi extinderea conflictului armat pe teritoriul României. Includerea în sistemul energetic național a câtorva asemenea centrale ar crește semnificativ reziliența infrastructurii energetice. Poziționarea strategică a cel puțin 3 asemenea centrale pe teritoriul României ar constitui o poliță de asigurare în caz de război și distrugere a sistemului energetic național. Astfel, chiar în situație de distrugere catastrofală a infrastructurii civile, România ar putea asigura funcționarea neîntreruptă a unor obiective de interes național major: o bază militară (inclusiv Mihai Kogălniceanu sau Deveselu), municipiul București (oraș-cheie din punct de vedere economic, în jurul căruia poate fi organizată rezistența armată) sau un obiectiv esențial al industriei de apărare (fabrică de armament, de pildă, situată într-o locație secretă). În cazul distrugerii CET-urilor ELCEN, o centrală de tip SMR ar putea asigura funcționarea continuă a Casei Poporului care ar putea fi transformată în centru de comandă, refugiu atomic sau un mega-spital. Deci, atât aplicațiile precum și beneficiile sunt multiple.

Note:

[1] Svetlana Shcherbak, russia Targets Kyiv with 37% of Its Cruise Missiles; More Zircons Launched Than Previously Thought, Defense Express, April 2, 2024, disponibil aici: https://en.defence-ua.com/analysis/russia_targets_kyiv_with_37_of_its_cruise_missiles_more_zircons_launched_than_previously_thought-10034.html

Articolul Infrastructură energetică pentru război. Lecții din Ucraina. apare prima dată în Contributors.